Satul din România înghițit de un lac toxic. Casele și cimitirul au rămas sub ape

În Munții Apuseni, în județul Alba, un sat în care trăiau cândva aproximativ 1.000 de oameni a fost acoperit aproape în totalitate de sterilul provenit din exploatarea celui mai mare zăcământ de cupru din România. Geamăna a început să dispară la sfârșitul anilor '70, după dezvoltarea exploatării de la Roșia Poieni și amenajarea iazului de decantare Valea Șesii. Sute de familii au fost expropriate, iar sterilul a acoperit în timp gospodăriile, terenurile, drumurile, biserica și o parte a cimitirului.

Imaginea turnului unei biserici care ieșea din mijlocul unei întinderi de apă colorată în nuanțe neobișnuite a făcut în ultimii ani înconjurul lumii. În spatele fotografiilor spectaculoase de la Geamăna se află însă istoria unei comunități din Apuseni care a fost mutată pentru a face loc unuia dintre cele mai importante proiecte miniere dezvoltate în România comunistă.

Geamăna este un sat din comuna Lupșa, județul Alba, aflat în Munții Metaliferi, parte a Munților Apuseni.

Schimbarea radicală a zonei a început în 1977, în perioada regimului Nicolae Ceaușescu, odată cu pregătirile pentru dezvoltarea exploatării zăcământului de cupru de la Roșia Poieni.

În primăvara acelui an, reprezentanți ai statului au ajuns în Geamăna și i-au informat pe localnici că vor trebui să-și părăsească proprietățile. Potrivit unei documentări realizate de Radio Free Europe/Radio Liberty, oamenilor le-au fost oferite despăgubiri pentru case, iar procesul de relocare a comunității a început în anii următori.

Înainte de transformarea zonei, la Geamăna existau aproximativ 400 de gospodării și o comunitate de circa 1.000 de persoane. Datele prezentate de Administrația Bazinală de Apă Mureș prin Sistemul de Gospodărire a Apelor Alba indică, de asemenea, aproximativ 1.000 de locuitori și 400 de familii afectate de amenajarea iazului.

Exproprierile nu s-au produs toate simultan. La începutul anilor '80, peste 300 de familii din Geamăna fuseseră expropriate de stat, despăgubirile fiind stabilite în funcție de proprietățile deținute.

Motivul era zăcământul de la Roșia Poieni.

Exploatarea de cupru avea nevoie de un spațiu uriaș pentru depozitarea sterilului rezultat după procesarea minereului. Valea Șesii, în care se afla și o mare parte din vatra satului Geamăna, a fost aleasă pentru amenajarea iazului de decantare.

Un iaz de decantare nu este un lac natural și nici un lac de acumulare obișnuit. Este o instalație minieră în care sunt depozitate materialele reziduale rezultate după separarea mineralelor utile din minereul extras.

În cazul Roșia Poieni, cantitățile sunt uriașe. Un studiu publicat în revista „Environmental Science and Pollution Research” descrie Valea Șesii drept cel mai mare iaz de decantare din România și arată că acesta a fost creat prin bararea și umplerea văii cu steril și ape provenite din activitatea minieră de la Roșia Poieni.

Barajul iazului a fost construit din blocuri de calcar și pietriș și avea, la momentul analizat de cercetători, o înălțime de aproximativ 118 metri. Râul Arieș se află la aproximativ 3,5-4 kilometri în aval de baraj.

Imaginea unui sat evacuat și inundat imediat este însă înșelătoare. Geamăna a dispărut treptat.

Pe măsură ce activitatea minieră s-a extins și sterilul a fost depozitat în Valea Șesii, nivelul acestuia a urcat tot mai mult în vale. Localnicii care au rămas în zonă s-au retras către gospodăriile aflate la altitudini mai mari.

În timp, sterilul a acoperit terenurile agricole și gospodăriile din partea de jos a satului. Apoi au dispărut alte case, drumuri și repere ale comunității.

O documentare realizată în 2017 de RFE/RL descria vechea vatră a Geamănei ca fiind acoperită de aproximativ 90 de metri de deșeuri industriale.

Câteva gospodării situate la altitudini mai mari au rămas mult timp în afara suprafeței ocupate de steril, iar un număr foarte mic de oameni a continuat să locuiască în zonă chiar și după dispariția celei mai mari părți a satului.

Una dintre cele mai dramatice consecințe ale extinderii iazului a fost dispariția cimitirului.

Pentru locuitorii din Geamăna, mutarea nu a însemnat numai abandonarea unei case. Familiile aveau aici terenuri moștenite, gospodării construite de generații și mormintele rudelor.

O parte dintre localnici și-au deshumat rudele înainte ca sterilul să ajungă în zona cimitirului și au mutat osemintele în alte locuri.

Alte morminte au rămas însă acolo.

RFE/RL a documentat inclusiv mărturiile unor foști locuitori care au descris mutarea morților înainte de înaintarea sterilului. Cimitirul vechiului sat a fost ulterior acoperit, alături de gospodăriile din vale. Biserica din Geamăna, ultimul reper al satului

Biserica a devenit în timp simbolul dispariției Geamănei.

Lăcașul fusese ridicat pe un punct mai înalt decât cea mai mare parte a gospodăriilor, motiv pentru care a rezistat vizibil mult mai mult timp decât restul satului.

Fotografiile realizate de-a lungul mai multor ani arată cum nivelul sterilului a urcat progresiv pe zidurile bisericii.

Mai întâi a dispărut partea inferioară a construcției.

Apoi apa și sterilul au ajuns la acoperiș.

În cele din urmă, deasupra suprafeței a rămas vizibil în principal turnul.

În ianuarie 2025, Basilica relata despre o expoziție fotografică intitulată „Moartea unei biserici”, dedicată tocmai dispariției progresive a lăcașului din Geamăna. Imaginile realizate de fotograful Balasi Csaba documentează modul în care turnul bisericii a fost absorbit treptat de iazul de decantare.

Turnul a devenit astfel un reper vizual al unui sat care, în cea mai mare parte, nu mai poate fi văzut.

Culorile spectaculoase ale iazului au generat de-a lungul anilor numeroase afirmații despre substanțele existente în apă. Una dintre cele mai repetate este aceea că apa de la Geamăna ar conține cantități importante de cianuri.

Datele științifice disponibile nu confirmă această afirmație.

Un studiu realizat pe probe de apă colectate în 2016 din zona Valea Șesii a analizat inclusiv concentrațiile de cianuri.

În toate probele analizate, concentrația totală de cianuri s-a aflat sub limita de detecție de 5 micrograme pe litru.

Cercetătorii explică și că cianurile nu sunt utilizate în procesarea minereului de cupru de la Roșia Poieni și avertizează că afirmațiile privind existența lor la concentrații ridicate ar putea proveni din confuzia cu exploatările aurifere din regiune.

Asta nu înseamnă însă că apele din zonă sunt lipsite de probleme.

Aceeași cercetare a identificat ape puternic acide, cu valori ale pH-ului cuprinse între 2,1 și 4,9 în probele analizate, precum și o compoziție chimică foarte încărcată. Cercetările anterioare citate în studiu au identificat contaminarea apelor provenite din zona minieră cu metale și contribuția activităților miniere la poluarea bazinului Arieșului.

Datele privind evacuările din perioada 2009-2011 indică, între altele, prezența cuprului, fierului, zincului și manganului în apele evacuate de la Valea Șesii, cu valori care au variat de la un an la altul.

Prin urmare, descrierea iazului drept un simplu „lac cu cianuri” nu este corectă. Problema de mediu de la Valea Șesii este legată de caracterul acid al unor ape, de metalele asociate activității miniere și de cantitatea uriașă de steril acumulată aici.

Povestea Geamănei nu aparține exclusiv perioadei comuniste.

Exploatarea de la Roșia Poieni a continuat și după 1989 și este administrată de compania de stat Cupru Min SA Abrud.

Roșia Poieni reprezintă cel mai important zăcământ de cupru exploatat în România, iar Valea Șesii a continuat să fie utilizată ca iaz de decantare pentru activitatea minieră.

Tocmai această continuitate explică de ce nivelul sterilului a continuat să crească mult după căderea regimului Ceaușescu și de ce biserica, încă vizibilă în numeroase fotografii realizate după anul 2000, a fost acoperită progresiv.

Astfel, dispariția Geamănei nu poate fi redusă la un singur moment din 1977 sau la o evacuare produsă într-un an. Decizia de atunci a declanșat un proces care s-a întins pe aproape o jumătate de secol.

În locul văii în care existau sute de gospodării se află astăzi cel mai mare iaz de decantare minieră din România. Sub steril au rămas vatra vechiului sat, casele abandonate, terenurile și o parte din cimitir, în timp ce turnul bisericii a rămas, timp de decenii, ultimul semn vizibil al comunității care a existat aici.