129 de oameni au plecat în una dintre cele mai ambițioase expediții din istorie. Niciunul nu s-a mai întors

Expediția britanică Franklin, plecată în 1845 pentru a găsi și cartografia Pasajul de Nord-Vest, a devenit unul dintre cele mai cunoscute dezastre din istoria explorării polare. HMS Erebus și HMS Terror au rămas blocate în gheața Arcticii canadiene, comandantul Sir John Franklin a murit în timpul misiunii, iar cei 105 membri ai echipajului care mai erau în viață în aprilie 1848 au abandonat navele și au încercat să ajungă pe jos spre continent. Niciunul dintre cei 129 de oameni care au continuat expediția din Groenlanda nu s-a mai întors. Timp de peste un secol și jumătate, soarta celor două nave a rămas necunoscută, până când HMS Erebus a fost descoperită în 2014, iar HMS Terror în 2016.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, găsirea unei rute maritime prin nordul continentului american reprezenta unul dintre principalele obiective ale explorării britanice a Arcticii. Pasajul de Nord-Vest ar fi permis legătura dintre Atlantic și Pacific prin arhipelagul arctic nord-american.

Până în anii 1840, expedițiile europene cartografiaseră deja porțiuni importante ale regiunii, însă o parte a traseului rămânea necunoscută. În acest context, Amiralitatea britanică a organizat în 1845 o nouă expediție, condusă de Sir John Franklin.

Franklin avea 59 de ani și experiență în explorarea Arcticii. Francis Rawdon Moira Crozier, comandantul HMS Terror, era al doilea în ierarhia expediției, iar James Fitzjames comanda HMS Erebus.

La 19 mai 1845, Erebus și Terror au plecat de la Greenhithe, în Anglia. La momentul plecării se aflau la bord 134 de ofițeri și membri ai echipajelor. În iulie, după oprirea în zona Disko Bay, în vestul Groenlandei, cinci oameni au fost trimiși înapoi în Marea Britanie, iar expediția a continuat cu 129 de persoane.

Potrivit Parks Canada, unii dintre cei cinci erau considerați inapți pentru continuarea călătoriei din motive medicale, fiind posibil ca în cel puțin un caz să fi existat și o problemă disciplinară.

Aceștia au fost singurii membri ai expediției Franklin care s-au întors acasă.

Cele două nave nu fuseseră construite inițial pentru expediția din 1845. Erebus și Terror erau foste nave militare de tip „bomb vessel”, construite solid pentru a suporta reculul mortierelor grele și adaptate ulterior pentru explorarea polară.

Ambele participaseră anterior la expediția antarctică condusă de James Clark Ross între 1839 și 1843.

Pentru misiunea lui Franklin, navele au fost consolidate și echipate cu tehnologie avansată pentru perioada respectivă. Prova fusese întărită pentru navigația printre ghețuri, iar fiecare navă dispunea de un motor auxiliar cu aburi și de o elice. Sistemele permiteau o viteză de aproximativ patru noduri.

Navele dispuneau și de sisteme de încălzire, iar expediția transporta provizii pentru aproximativ trei ani. Parks Canada arată că Franklin considera că, printr-o administrare atentă, rezervele ar fi putut fi extinse chiar până la cinci ani.

Misiunea nu avea exclusiv un obiectiv geografic. Echipajele trebuiau să realizeze și observații și cercetări zoologice, botanice, magnetice și geologice.

După oprirea din Groenlanda, Erebus și Terror au continuat spre vest.

În vara anului 1845, expediția a întâlnit în Baffin Bay două nave de vânătoare de balene, Enterprise și Prince of Wales. Franklin aștepta condițiile potrivite pentru a traversa zona și pentru a continua spre Lancaster Sound.

Acesta a fost ultimul contact cunoscut dintre membrii expediției și alți europeni.

Cele două nave au intrat apoi în Arhipelagul Arctic Canadian și au petrecut iarna 1845-1846 la Beechey Island.

Acolo au murit trei membri ai echipajului: John Torrington, John Hartnell și William Braine. Mormintele lor au fost descoperite ulterior de expedițiile trimise în căutarea oamenilor lui Franklin.

În vara anului 1846, Erebus și Terror și-au continuat traseul spre sud.

În septembrie 1846, cele două nave au rămas captive în gheață în apropierea coastei de nord-vest a insulei King William, în actualul teritoriu canadian Nunavut.

Informațiile provin în principal din documentul cunoscut astăzi drept „Victory Point Note”, cea mai importantă mărturie scrisă păstrată de la expediție.

Prima însemnare de pe document a fost făcută la 28 mai 1847. Ea consemna traseul urmat până atunci și faptul că navele petrecuseră prima iarnă la Beechey Island.

La acel moment, mesajul indica faptul că situația expediției era bună.

Ulterior, documentul a fost recuperat de membrii expediției și completat cu o nouă însemnare, datată 25 aprilie 1848 și semnată de Francis Crozier și James Fitzjames.

Din această a doua însemnare provin principalele informații certe privind dezastrul.

Erebus și Terror rămăseseră blocate în gheață începând din 12 septembrie 1846 și nu fuseseră eliberate nici după trecerea următoarei veri.

Documentul consemnează și moartea comandantului expediției.

Sir John Franklin murise la 11 iunie 1847. Cauza exactă a morții sale nu este cunoscută.

Până în aprilie 1848 muriseră, în total, 24 dintre cei 129 de membri ai expediției: nouă ofițeri și 15 marinari.

Rămâneau 105 supraviețuitori.

După moartea lui Franklin, conducerea expediției fusese preluată de Francis Crozier, iar James Fitzjames devenise al doilea ofițer în ierarhie.

În condițiile în care navele continuau să fie blocate după aproximativ 19 luni, echipajele au decis să le abandoneze.

HMS Erebus și HMS Terror au fost abandonate la 22 aprilie 1848.

În mesajul completat trei zile mai târziu, Crozier și Fitzjames precizau că supraviețuitorii urmau să înceapă deplasarea spre Back's Fish River, cunoscut astăzi drept Back River.

Planul presupunea traversarea pe jos a unei regiuni arctice extrem de dificile pentru a ajunge spre continent și, în cele din urmă, într-o zonă în care ar fi putut găsi ajutor.

Acesta este ultimul document cunoscut redactat de membrii expediției care oferă informații directe despre situația lor.

Niciunul dintre cei 105 oameni nu a ajuns într-o așezare europeană sau la un post comercial.

Nu există dovezi că vreun membru al expediției Franklin ar fi supraviețuit și ar fi părăsit ulterior regiunea.

Lipsa veștilor nu a provocat imediat alarma, deoarece expediția fusese aprovizionată pentru o perioadă îndelungată și era de așteptat ca membrii ei să nu poată comunica regulat cu Marea Britanie.

În 1848 au început însă operațiunile de căutare.

În următorii ani au fost organizate numeroase expediții britanice și americane. Căutarea lui Franklin a devenit, la rândul ei, una dintre cele mai ample operațiuni de explorare a Arcticii din secolul al XIX-lea.

Parks Canada estimează că peste 32 de expediții de căutare, aprovizionare sau salvare au fost organizate numai între 1847 și 1859.

Aceste misiuni nu au găsit supraviețuitori, dar au contribuit la cartografierea unor suprafețe foarte mari din Arctica nord-americană.

Primele dovezi importante au fost descoperite la Beechey Island, unde au fost identificate tabăra în care echipajele petrecuseră iarna 1845-1846 și mormintele celor trei marinari morți în primul an al expediției.

Soarta celorlalți oameni rămânea însă necunoscută.

Un progres major a fost făcut în 1854 de exploratorul scoțian John Rae.

În timpul deplasărilor sale prin Arctica, Rae a discutat cu inuiți care aveau informații despre un grup de europeni văzut în regiunea King William Island și despre cadavre găsite ulterior mai la sud.

Rae a obținut și obiecte care proveneau de la membrii expediției Franklin.

Mărturiile culese indicau că oamenii fuseseră văzuți deplasându-se spre sud și că, ulterior, mai multe cadavre fuseseră descoperite în regiune.

Inuiții au relatat și existența unor indicii potrivit cărora, în faza finală a retragerii, membrii expediției ar fi recurs la canibalism pentru a supraviețui.

Informația a provocat o controversă puternică în Marea Britanie. Printre cei care au contestat credibilitatea relatărilor s-a numărat scriitorul Charles Dickens.

Cercetările arheologice și antropologice realizate mult mai târziu au confirmat însă existența urmelor de tăiere și procesare pe unele dintre rămășițele umane ale membrilor expediției, compatibile cu acte de canibalism de supraviețuire.

Lady Jane Franklin, soția exploratorului, a continuat să susțină financiar căutările după ce operațiunile oficiale britanice au fost reduse.

Una dintre expedițiile finanțate de ea a fost condusă de Francis Leopold McClintock la bordul vasului Fox.

În aprilie 1859, locotenentul William Hobson, membru al expediției lui McClintock, a găsit pe King William Island cairnul de la Victory Point.

În interior se afla documentul completat de oamenii lui Franklin în 1847 și 1848.

Descoperirea a permis pentru prima dată stabilirea unei cronologii certe: navele rămăseseră blocate în septembrie 1846, Franklin murise în iunie 1847, 24 de oameni erau morți până în aprilie 1848, iar cei 105 supraviețuitori abandonaseră Erebus și Terror și plecaseră spre sud.

Expediția lui McClintock a mai descoperit schelete, morminte, cărți, haine, obiecte personale și o barcă provenită de pe una dintre nave, amplasată pe o sanie.

Documentul de la Victory Point este păstrat în prezent în colecția National Maritime Museum din Greenwich.

Cauza exactă a dispariției întregului echipaj nu a putut fi stabilită.

Documentele și cercetările arheologice indică o succesiune de factori, nu un singur eveniment.

Navele au rămas blocate în gheață timp de aproximativ un an și jumătate, iar oamenii au fost obligați să petreacă două ierni consecutive în aceeași regiune. În momentul abandonării navelor, 24 dintre ei erau deja morți.

Printre factorii analizați de cercetători se numără malnutriția, scorbutul, bolile respiratorii, tuberculoza, hipotermia și epuizarea.

O altă ipoteză, devenită cunoscută în secolul XX, a fost intoxicația cu plumb.

Analizele efectuate asupra rămășițelor unor membri ai echipajului au identificat concentrații ridicate de plumb, ceea ce a dus la ipoteza că sursa ar fi putut fi sistemul de conservare a alimentelor sau instalațiile navelor.

Cercetări ulterioare au arătat însă că expunerea la plumb nu poate fi considerată, pe baza dovezilor disponibile, explicația principală a dispariției expediției.

Consensul actual indică mai degrabă o combinație de factori: blocarea prelungită în gheață, condițiile climatice, bolile, deteriorarea stării fizice, insuficiența alimentelor și dificultatea extremă a retragerii pe jos.

Afirmațiile lui John Rae din 1854 au rămas controversate timp de mai bine de un secol.

Analizele antropologice efectuate începând din ultimele decenii ale secolului XX asupra oaselor recuperate din zona King William Island au identificat însă urme produse de instrumente metalice.

Unele rămășițe prezentau urme asociate dezmembrării, iar alte studii au identificat fracturarea oaselor într-un mod compatibil cu extragerea măduvei.

Cercetările au confirmat astfel că cel puțin o parte dintre membrii expediției au recurs la canibalism în fazele finale ale dezastrului.

Descoperirile nu permit însă stabilirea numărului de oameni implicați sau a momentului exact în care acest lucru s-a întâmplat.

Deși soarta generală a echipajului devenise cunoscută în secolul al XIX-lea, locul în care se scufundaseră HMS Erebus și HMS Terror a rămas necunoscut.

Problema era complicată de faptul că epavele nu se aflau în poziția în care navele fuseseră abandonate în aprilie 1848.

Relatările inuite adunate de-a lungul timpului indicau existența unor nave sau epave mai la sud de poziția menționată în documentul de la Victory Point.

Aceste mărturii au devenit importante pentru cercetările moderne.

Guvernul canadian a desemnat în 1992 presupusele epave drept sit istoric național, cu mult înainte ca acestea să fie localizate.

În 2008, Parks Canada a început o nouă serie de căutări sistematice, folosind atât tehnologie modernă de cartografiere a fundului mării, cât și informațiile provenite din tradiția orală inuită.

În septembrie 2014, echipele canadiene au identificat o epavă în Queen Maud Gulf, la sud de King William Island.

Guvernul canadian a anunțat la 9 septembrie descoperirea uneia dintre navele expediției, iar cercetările ulterioare au confirmat că era HMS Erebus.

Locul în care a fost găsită corespundea informațiilor transmise prin mărturii inuite din secolul al XIX-lea.

Epava se afla la o distanță considerabilă față de poziția în care Erebus și Terror fuseseră abandonate în 1848, ceea ce a ridicat noi întrebări privind deplasarea navelor după plecarea echipajelor.

Nu este stabilit cu certitudine dacă navele au fost transportate spre sud exclusiv de mișcarea gheții sau dacă o parte dintre oameni s-au întors ulterior la bordul lor.

A doua navă a fost găsită doi ani mai târziu.

În septembrie 2016, HMS Terror a fost localizată în Terror Bay, pe coasta sudică a King William Island.

Și această descoperire a fost realizată cu ajutorul informațiilor locale inuite. Parks Canada consideră în prezent cunoștințele tradiționale și istoria orală inuită elemente esențiale pentru localizarea ambelor epave.

Terror a fost găsită într-o stare de conservare foarte bună. Structura navei era în mare parte intactă, iar cercetările subacvatice au arătat că numeroase obiecte și spații interioare se păstraseră.

Descoperirea celor două epave a oferit arheologilor posibilitatea de a investiga direct navele la peste 160 de ani de la dispariția lor.

Epavele HMS Erebus și HMS Terror formează astăzi un sit istoric național administrat în colaborare de Parks Canada și Inuit Heritage Trust.

Arheologii au recuperat sute de obiecte din epave, iar cercetările încearcă să stabilească mai precis ce s-a întâmplat după abandonarea navelor în aprilie 1848.

În paralel, analizele genetice permit identificarea unor rămășițe umane descoperite în secolele XIX și XX în regiunea King William Island.

Expediția Franklin rămâne astfel un caz istoric incomplet elucidat. Documentul de la Victory Point stabilește situația până în aprilie 1848, iar mărturiile inuite și cercetările arheologice permit reconstituirea parțială a perioadei următoare. Nu se știe însă cu exactitate traseul fiecărui grup de supraviețuitori, cât timp au mai trăit ultimii membri ai echipajului și în ce împrejurări precise au murit.

Cert este că dintre cei 129 de ofițeri și marinari care au continuat călătoria din Groenlanda în vara anului 1845, niciunul nu s-a întors. Epavele navelor pe care au plecat au fost localizate la 169, respectiv 171 de ani după începutul expediției.