Satul din Transilvania cu una dintre cele mai neobișnuite comunități religioase. 180 de case au dispărut în ultimii ani ai comunismului

În județul Mureș există un lac sub care se află vatra unui sat întreg. Bezidu Nou, o localitate în care conviețuiau comunități romano-catolice, unitariene, greco-catolice și sabatariene, a fost sacrificat pentru construirea lacului de acumulare Bezid. Aproximativ 180 de gospodării au fost abandonate, iar locuitorii au fost strămutați în zeci de alte localități. Inundarea a început în 1988, în ultimii ani ai regimului comunist, iar nivelul apei a continuat să crească și după 1989. Timp de peste două decenii, turnul fostei biserici catolice a rămas vizibil deasupra apei, ca ultim reper al așezării. S-a prăbușit în 2014.

Bezidu Nou, Bözödújfalu în limba maghiară, se află administrativ în orașul Sângeorgiu de Pădure, județul Mureș, într-o zonă aflată la aproximativ 40 de kilometri de Târgu Mureș. Localitatea este cunoscută astăzi mai ales datorită lacului de acumulare și poveștii satului dispărut sub apă, însă istoria comunității este mult mai veche decât amenajarea hidrotehnică realizată în perioada comunistă.

Decizia construirii unui baraj pe pârâul Cușmed, afluent al Târnavei Mici, a fost legată de necesitatea protejării localităților din aval împotriva inundațiilor. Lucrările au început în 1975, dar au fost întrerupte în 1977. Proiectul a fost ulterior modificat, iar lucrările au fost reluate în 1984, într-o variantă care avea să ducă la formarea unui lac de acumulare mult mai mare și, implicit, la inundarea vechii vetre a Bezidului Nou.

Barajul are o înălțime de aproximativ 28 de metri, iar lacul de acumulare poate ajunge la o suprafață de circa 285 de hectare și la un volum de aproximativ 31 de milioane de metri cubi de apă. Amenajarea a fost concepută pentru regularizarea debitelor și protecția împotriva inundațiilor, iar consecința directă pentru comunitatea locală a fost dispariția celei mai mari părți a satului.

Inundarea controlată a zonei a început în 1988. Pe măsură ce nivelul apei a crescut, aproximativ 180 de gospodării au fost afectate, iar familiile care locuiau în vechea vatră au trebuit să plece. Unele construcții au fost demolate înainte de inundare, în timp ce altele au rămas în zona acoperită ulterior de lac.

Procesul nu s-a încheiat odată cu prăbușirea regimului comunist, în decembrie 1989. Umplerea lacului a continuat, iar în 1992 apa a ajuns la nivelul maxim. În acel moment, cea mai mare parte a vechiului Bezidu Nou se afla deja sub apă.

Foștii locuitori nu au fost relocați într-un singur cartier sau într-o localitate construită special pentru ei. Comunitatea a fost dispersată în peste 30 de localități, o parte dintre familii stabilindu-se în apropiere, la Sângeorgiu de Pădure, iar altele în diferite zone ale Transilvaniei sau în afara țării. Strămutarea a însemnat astfel nu doar pierderea locuințelor, ci și destrămarea unei comunități formate de-a lungul mai multor generații.

Mărturiile păstrate de organizațiile care se ocupă astăzi de memoria satului descriu inclusiv situații în care oamenii au încercat să rămână în gospodării cât mai mult timp. Potrivit site-ului dedicat istoriei Bezidului Nou, în etapa finală a evacuării a fost necesară inclusiv intervenția militarilor pentru scoaterea ultimilor locuitori din zona care urma să fie inundată.

Povestea Bezidului Nou este însă importantă și dintr-un alt motiv. În localitate au conviețuit romano-catolici, unitarieni, greco-catolici și sabatarieni, iar diversitatea religioasă a satului este una dintre particularitățile sale istorice.

Sabatarienii transilvăneni reprezentau o comunitate religioasă rară, apărută în Transilvania în perioada Reformei. Mișcarea s-a dezvoltat în special la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, în mediul unitarian, iar adepții ei au adoptat numeroase practici inspirate din Vechiul Testament și din iudaism. Una dintre cele mai importante era respectarea zilei de sâmbătă drept zi de odihnă, de unde provine și denumirea de sabatarieni.

În secolul al XIX-lea, o parte dintre sabatarieni s-au convertit oficial la iudaism, iar Bezidu Nou a devenit unul dintre principalele centre ale acestei comunități. Satul avea inclusiv o sinagogă, alături de lăcașurile de cult ale celorlalte confesiuni.

Istoria comunității a fost afectată dramatic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1944, după ocuparea Ungariei de Germania nazistă și extinderea deportărilor asupra evreilor din Transilvania de Nord, locuitorii considerați evrei au fost persecutați și deportați. O parte dintre sabatarienii care puteau demonstra că aveau origine creștină au fost exceptați, însă comunitatea nu și-a mai revenit niciodată la dimensiunea pe care o avusese anterior.

Această istorie explică de ce Bezidu Nou nu este doar unul dintre satele românești dispărute în urma marilor proiecte de infrastructură ale secolului XX, ci și locul în care s-a destrămat una dintre cele mai aparte comunități religioase din Transilvania.

După inundarea satului, o parte din turnul bisericii romano-catolice a rămas deasupra nivelului apei. Imaginea construcției izolate în mijlocul lacului a devenit, în timp, simbolul Bezidului Nou și una dintre cele mai cunoscute imagini asociate localităților dispărute sub lacurile de acumulare din România.

Ruinele bisericii au continuat să se degradeze sub acțiunea apei, a înghețului și a intemperiilor. Atunci când nivelul lacului era scăzut, puteau fi observate porțiuni mai mari din construcție, iar în anumite perioade oamenii se puteau apropia cu bărcile de ceea ce mai rămăsese din edificiu.

Turnul a rezistat până în 2014. La 29 iunie, structura deja puternic degradată s-a prăbușit, iar Bezidu Nou a pierdut cel mai vizibil reper rămas din satul de dinaintea inundării.

Prăbușirea nu a însemnat însă și dispariția memoriei localității. Foștii locuitori continuaseră să se întâlnească periodic pe malul lacului, iar după 1990 au apărut mai multe inițiative pentru păstrarea istoriei satului și transmiterea ei către generațiile următoare.

În 1995 a fost amenajat pe malul lacului un loc memorial dedicat Bezidului Nou. În zonă au fost amplasate porți funerare tradiționale și alte elemente simbolice care amintesc de familiile și comunitatea dispărută.

La Sângeorgiu de Pădure a fost amenajată și o cameră memorială în care sunt păstrate fotografii, documente, obiecte și o machetă a vechiului sat. În 2014 a fost înființată Asociația pentru Bezidul Nou, organizație care urmărește păstrarea patrimoniului și a memoriei fostei comunități.

Foștii locuitori și urmașii acestora au continuat să se întâlnească anual la Bezidu Nou, astfel încât legătura dintre familiile împrăștiate după strămutare să nu dispară. Întâlnirile au căpătat în timp și rolul unor comemorări ale celor care au trăit aici înainte de construirea lacului.

După prăbușirea turnului în 2014, a apărut proiectul construirii unui nou monument care să amintească de lăcașurile de cult și de comunitatea dispărută. În 2018 a fost pusă piatra de temelie a unei construcții memoriale, cunoscută drept Biserica Solidarității.

Edificiul a fost inaugurat în 2024, la 30 de ani de la prima întâlnire organizată a foștilor locuitori ai satului. Construcția ridicată pe malul lacului evocă vechea biserică și este dedicată tuturor comunităților religioase care au trăit la Bezidu Nou.

În apropierea lacului se păstrează și clădiri care nu au fost acoperite de apă, deoarece se aflau la o altitudine mai mare decât vechea vatră inundată. Locul a devenit în ultimele decenii atât un punct memorial, cât și o destinație pentru cei interesați de istoria satului.

Sub suprafața lacului se află însă în continuare fundațiile și urmele unei părți din vechea așezare. În perioadele în care nivelul apei scade suficient de mult, fragmente din ceea ce a fost Bezidu Nou pot redeveni vizibile, făcând posibilă, pentru scurt timp, reconstituirea conturului satului care a existat aici înainte de construirea barajului.