INTERVIU | Delia Sandu (GreenKid), avertisment dur pentru părinți: „Ne handicapăm copiii privându-i de reziliență. Blândețea fără limite și protecția excesivă le taie șansele de a deveni adulți funcționali”

Fondatoarea rețelei educaționale GreenKid din Brașov explică într-un interviu deschis pentru Actualitate.net ce înseamnă educația cu blândețe fără a cădea în extrema lipsei de limite, cum se construiește reziliența copiilor în fața bullying-ului și care sunt provocările financiare reale ale sistemului privat din România.

Educația modernă se află la granița dintre generații crescute cu strictețe și abordări permisive care de multe ori elimină reperele de siguranță ale celor mici. Într-un dialog aplicat despre provocările din mediul școlar și presiunile financiare ale antreprenoriatului în educație, Delia Sandu detaliază principiile care stau la baza unei dezvoltări sănătoase și importanța implicării responsabile a părinților.

Actualitate.net: Dacă mâine ar veni cineva la GreenKid și nu ar ști cine e Delia Sandu, ce ar înțelege despre tine doar pășind în locul în care intră?

Delia Sandu: E foarte interesantă întrebarea ta, chiar surprinzătoare. Mă duc în spate. Practic, de mai mult de un deceniu fac educație, să spun așa. Acum nu o mai fac la nivel activ, ci mai degrabă am rămas pe nivel de management, dar încă de la început am avut o convingere puternică — și s-a materializat în realitate — că omul sfințește locul.

Și de mai bine de un deceniu aș putea spune că am schimbat undeva la vreo 6-7-8 locații, pentru că această activitate educațională a început inițial la modul facultativ, în 2016, cu un program facultativ pe nume Baby Parking. A fost un concept destul de controversat, dar, ca orice concept controversat, a prins, iar la acel program veneau copiii la nevoia de timp a părinților.

Actualitate.net: Dacă ai simțit pentru prima dată că educația nu ar trebui făcută așa cum se face în mod obișnuit, pentru că vedem această discrepanță între sistemul de stat și cel privat... ce te-a determinat pe tine să mergi în direcția asta?

Delia Sandu: Întotdeauna — și nu știu dacă a fost intuitiv, în orice caz, formarea mea profesională este de profesor. Am terminat Facultatea de Litere. Nu pot să spun că de atunci m-am imaginat în rolul de profesor, dar cu siguranță afinitate am avut și, cu siguranță, am putut să-mi formez anumite principii și idei cu privire la modul în care aș putea privi educația într-un mod constructiv și în folosul copiilor.

Chiar uitându-mă în 2016, pot să spun cu tărie că am fost una dintre primele, puținele — acum mai toată lumea marșează pe acest aspect — care și-a luat un motto de tipul „educație cu blândețe” încă de atunci. Pentru că știam că, pe segmentul de vârstă 1-3 ani, în primul și în primul rând era importantă blândețea, raportarea într-un mod nu numai prietenos, ci în care copilul să se simtă validat, să se simtă conținut de către educatori, de către profesori, și abia apoi să construiești pe aceste fundamente sănătoase, să construiești mai departe și să faci activități educaționale și așa mai departe.

Actualitate.net: Dar ce înseamnă prin blândețe? Pentru că, din ce văd în societatea zilelor noastre, este această discrepanță între cum se creșteau copiii pe vremuri și cum se cresc acum. Adică, până la urmă, trebuie să lăsăm copilul să facă ce vrea?

Delia Sandu: De la o generație crescută pe principiul „bătaia e ruptă din rai”, la o generație la care merge principiul laissez-faire, că aia e, lasă-l să experimenteze, este, într-adevăr, o cale foarte lungă.

Nu aș vrea să confundăm blândețea cu lipsa de limite. Cred că, până la urmă, s-a mers în această extremă pentru că, altfel, se căuta opusul acelui principiu: „bătaia este ruptă din rai”. A fost o generație, generația părinților, a bunicilor noștri. Nu are sens să intrăm în această discuție. Vorbim acum de lumea actuală și de ce putem să facem noi în contextul social dat.

Actualitate.net: Dar se exagerează în direcția asta? Sunt părinți care, practic, pun bețe în roate, fără să vrea, în educația copiilor lor?

Delia Sandu: Sincer, eu mă feresc să fiu categorică și mă feresc să fiu intruzivă în viața fiecăruia, pentru că, reprezentând o școală și o rețea educațională care pleacă de la creșă până la after-school, cred că poți să-ți imaginezi că mă întâlnesc cu tipologii diverse de părinți: de la părinți stricți, care planifică viitorul copiilor lor în detaliu, până la părinți care își lasă copiii să le dicteze programul.

Nu aș putea să mă pronunț net, însă aș putea să fac niște recomandări. În momentul în care pronunțăm cuvântul „blândețe”, ne asumăm noi, ca părinți, că lăsăm în spate accese de furie, traume — da, exact ceea ce am trăit noi personal — și încercăm să ne poziționăm în fața copilului ca o persoană de reper. Până la urmă, cred că datoria noastră cea mai importantă față de copiii noștri este să le oferim acel cadru securizant, sigur, în care ei să știe clar că pot să meargă din punctul A până în punctul B fără să se pună în pericol. Aceasta este datoria noastră, dar, dincolo de asta...

Actualitate.net: Dar cu limite, deci există limite. Limita A și limita B.

Delia Sandu: În momentul în care copiii știu ce au voie și ce nu au voie și li se explică asta de fiecare dată, neschimbat de atitudinea noastră, de dispoziția noastră, de membrul familiei (atenție, că și asta speculează copiii), în momentul în care acestea nu se schimbă, putem discuta despre o evoluție pozitivă a copilului în cadrul acestor limite, pe care le va accepta și ulterior le va dezvolta în funcție de parcursul său personal și profesional. Desigur că limitele se vor lărgi, dar întotdeauna ele trebuie să existe.

Actualitate.net: Ce am observat eu — că iată, amândouă suntem mame și cred că suntem de acord în chestiunea asta — este că copiii sunt mult mai prezenți în ceea ce facem noi și văd mai multe lucruri din comportamentul nostru și din felul în care ne poziționăm noi în viața de zi cu zi, mai mult decât credem noi. Foarte mulți părinți cred că e mic și nu știe, nu vede, dar ei văd și copiază, și copiază la indigo. Practic, copilul este produsul părintelui. Tu îți dai seama și cum e părintele prin ceea ce vezi la copil?

Delia Sandu: Poți să intuiești și aș pleca un pic mai departe. Nu neapărat că s-a creat o cultură, dar avem un domeniu întreg orientat către tipuri de limbaje: limbajul verbal și, practic, se subliniază importanța și a limbajului nonverbal, a limbajului paraverbal și așa mai departe.

Așa cum devenim conștienți de aceste componente în reflectarea noastră ca persoană și în poziționarea noastră în raport cu ceilalți, așa ar fi foarte bine să ne dăm seama și de modul în care copiii noștri sunt impactați de propriul nostru comportament. Și nu numai comportament, dar vorbim de credințe, de valori ale familiei în care aceștia cresc.

În momentul în care vine un copil în clasa pregătitoare, la șase ani, vă dați seama că el are deja o bază, dacă stăm să ne gândim la cei șapte ani de acasă. Acum, conform noii organizări școlare, sunt cei șase ani de acasă.

Actualitate.net: Cum ar trebui să își pregătească părintele copilul pentru intrarea într-o colectivitate?

Delia Sandu: Părerea mea este că superputerea pe care i-ai putea-o oferi unui copil, copilului tău, este flexibilitatea. Aici vorbim de flexibilitatea pe care să o lași tu să se manifeste la copilul tău, dar și tu să o ai ca părinte. Și să nu uităm că părintele este primul model în viața copilului. Și atunci tu, ca persoană, ca părinte să fii un model pentru copilul tău.

Actualitate.net: Părintele este ca un Dumnezeu pentru copii.

Delia Sandu: Da, sincer, în primii ani de viață chiar este Dumnezeu. Adică foarte bine divinitatea se poate confunda cu mama și tata, care au superputeri, adică pot să le îndeplinească absolut orice își doresc. Pentru că, de ce să nu recunoaștem, dorințele lor sunt unele de ordin concret și este ușor să faci asta.

Dar apoi, pentru că le suntem modele, noi, în primul rând, trebuie să fim conștienți de această imensă influență pe care o avem asupra copiilor noștri și să ne lăsăm fricile la o parte și să nu ne mai legăm de oameni. Cea mai mare suferință pe care eu o am acum, în calitate de specialist în educație, este atunci când văd copii cărora li se promovează un atașament impropriu, un atașament bolnăvicios față de o altă persoană de referință, alta decât familia. Ok, mama și tata nu se schimbă, sperăm. La modul ideal, atât mama, cât și tata rămân în viața copilului pe tot parcursul vieții lui. Dar, pe de altă parte, ceea ce tu nu poți controla este educatorul, este învățătorul, sunt persoanele cu care copilul interacționează.

Nu poți controla cu adevărat. Hai că la prieteni poți să spui: „Uite, alegem să creăm niște contexte în care să ne întâlnim cu familia lui Ștefănel”, dar apoi ne-am supărat și alegem să nu mai creăm acele contexte.

Actualitate.net: Însă și dacă schimbă școala pre des, implicit și învățătorul, nu este greșit?

Delia Sandu: În primul rând, în primii ani de viață, evoluția copilului are ca fundament stabilitatea mediului său — foarte important — și cred că știm cu toții cât de mult înseamnă ca un copil să aibă rutine, să se păstreze activitățile, să se păstreze persoanele de atașament.

Însă de asta vorbeam, de flexibilitate. Cu timpul, noi, în calitate de părinți, trebuie să le oferim această superputere copiilor noștri, pentru că, dincolo de cadrul familial, noi nu vom mai avea apanajul de a păstra neschimbat contextul de dezvoltare al copilului.

Și atunci ce putem să facem? Putem să fim speriați că „vai, dacă se schimbă educatorul”, „vai, dacă nu-mi place educatorul și va trebui să-i schimb grădinița” sau „nu-mi place învățătoarea și va trebui să-i schimb școala”, sau atât mie, cât și copilului meu să-i dezvolt acele, nu știu, abilități, aptitudini care să-l facă să se replieze și să-și dezvolte reziliența sau să-și dezvolte această capacitate de a rezista la frustrare.

Actualitate.net: Asta e un lucru foarte important, că la mulți părinți se întâmplă exact asta. Nu vor ca cei mici să treacă prin lucruri considerate de ei grele. Ce grad de rezistență va avea ca și adult un copil crescut așa?

Delia Sandu: Așa este și aici ajungem la ceea ce mi-a aprobat chiar cu un neurolog pediatru: termenul de handicapare a copilului prin privarea sa de exersarea unor abilități, aptitudini menite să-l completeze ca om. Și, practic, da, am rămâne surprinși de câte exemple negative am putea găsi.

Și atunci, revenind, aș spune că, dincolo de a trăi cu frica de a anticipa orice context posibil nefavorabil pentru copilul tău, mai bine pregătește-l pentru a face față unor posibile contexte nefavorabile și lasă-l să treacă prin ele. Desigur, îi oferi suportul, asta este și menirea ta. Atenție, ne reamintim de contextul securizant, de cadrul securizant: „Eu sunt cu tine, dar nu rezolv pentru tine toate problemele” sau „Dacă ai făcut o boacănă, există și o consecință, dar trebuie să treci prin această consecință.”

Actualitate.net: Practic, cei mici trebuie lăsați să-și rezolve singuri problemele, până la un punct. Adică o ceartă mică între un copil de 3 ani sau 6 ani nu este aceeași cu una a unui adolescent sau a unui un adult. Adică aceste mici certuri îi oferă copilului ocazia să reușească să experimenteze, să devină, totuși, un adult funcțional?

Delia Sandu: Deci vorbim acum de niște baze ale unei inteligențe emoționale pe care o creăm, o conturăm și o creștem cu mare grijă. Pentru că, da, cum ar fi să se confrunte și să reușească copilul deja să depășească un posibil conflict la 3 ani... Deja îți oferă așteptarea că, dacă tu îi dai instrumentele necesare să relaționeze în acel posibil conflict și să îl depășească, atunci cu siguranță te duci cu gândul că: „Da, uite, eu reușesc să-l pregătesc pe copilul meu ca, în adolescență, să spună «nu» unui posibil abuz sau să se împotrivească unui posibil bullying.” Pentru că, din nou, fac apel la o veche zicală: „Copii mici, probleme mici; copii mari, probleme mari.”

Actualitate.net: Dar copiii ajung să fie atașați de educatori? Este un lucru bun sau rău? Unde este limita?

Delia Sandu: Da, nu este neapărat un lucru rău, pentru că, până la urmă, ei au nevoie de alte persoane de atașament în afară de mama sau tata. Dar hai să nu facem din asta un cult al personalității, pentru că sunt enorm de mulți părinți care, în momentul în care întâmpină, să zicem, o rezistență din partea copilului („Nu vreau la grădiniță” sau „Nu vreau la creșă.”), ghici ce? Singurul apanaj este: „Hai la doamna educatoare. Vai, păi cum? Te așteaptă cu brațele deschise!”

Poți spune lucrul acesta pentru primele două luni, patru luni de colectivitate, când asta este etapa de adaptare. El are nevoie de o altă persoană de atașament care se află la grădiniță, respectiv la creșă. Și în brațele căreia căreia să-și găsească confortul, să se liniștească și să știe că este conținut.

Dincolo de aceste patru luni, hai să le depășim, pentru că, dincolo de aceste patru luni, apare jocul paralel, apar situațiile în care apar posibilele conflicte. Hai să îi dăm copilului și alte contexte de încadrare a acestei noi etape din viața sa.

Hai să zicem: „Uite, te duci să te joci cu copilul X, ți-ai mai făcut prieteni, hai să vedem dacă te-a necăjit copilul Y. Cum putem să facem? Oare dacă i-ai duce o carte a ta, crezi că ar dori să se împrietenească mai mult cu tine decât să te tot necăjească și să-ți ia cartea din mână?”

Hai să oferim aceste lucruri și să mutăm accentul de pe relaționarea cu doamna educatoare și doamna învățătoare către relaționarea cu ceilalți, pentru că, de fapt, a merge la creșă, la grădiniță are un super rol principal: acela de integrare în colectivitate și acela de dezvoltare a unor aptitudini sociale și de însușire a unor norme sociale acceptabile.

Dar a nu se confunda lucrurile, pentru că e important să nu trecem dintr-o extremă — aceea de cult al personalității față de profesor sau față de educator sau învățător — în extrema denigrării („Lasă că știu eu mai bine!”).

Important este să înțelegem bine rolul pe care îl are educația: acela de a dezvolta, rând pe rând, în funcție de etapele de dezvoltare, inteligența emoțională, inteligența socială, inteligența academică, dar toate cu bună măsură. Și fără a crea dependențe.

Actualitate.net: Cum să facă față părinții bullying-ului, în general, pentru că vine și, mai ales, în școală?

Delia Sandu: Sper ca, în curând, să fim ajutați de legislație și tinerii, copiii până în 16 ani, să aibă acces limitat la rețelele sociale.

Apoi, dincolo de asta, să existe o mutare de accent. Iar asta se va face în timp și se va face greu. Momentan este foarte dezvoltat cultul concurenței: cine este primul?

Cine este primul în tot. Văd foarte pregnant acest lucru atunci când mă raportez la copiii care vin la after, adică copii care frecventează alte medii educaționale și vin doar în a doua parte a zilei la noi, la after-school. Când îi am alături de ceilalți copii, copiii GreenKid, pe care îi avem de dimineața până seara, este ușor de observat că copiii de la after vin copleșiți de ideea „eu primul, eu primul la rând, eu primul mă spăl pe mâini, eu primul am terminat”.

Actualitate.net: Sunt și părinți care își întreabă copiii care este cel mai bun din clasă sau de ce ei nu pot la fel de mult. Asta ce înseamnă?

Delia Sandu: Practic, încurajezi genul ăsta de comportament. Încurajezi comparația și, până la urmă, această comparație duce la bullying. Mă raportez la tine prin a mă valoriza pe mine.

„Dar nu sunt suficient, trebuie să fac mai mult.” Ori, dincolo de această senzație — că e o senzație —, senzația se transformă apoi în emoție, iar această emoție este cea care, de fapt, dictează niște comportamente deviante. Pentru că, de fapt, cei care fac bullying sunt cei care au emoții în spate, emoții și sentimente că se simt neînțeleși, se simt singuri, se simt insuficienți, simt că nu au realizat în viață mai mult decât a realizat celălalt. Și care este arma lor, dacă nu cea a atacului?

Până la urmă, chiar dacă pare șocant, încă de când sunt mici eu le explic părinților să-și imagineze un grup de copii ca un grup de leoaice și leuți în junglă. Trebuie să ne gândim ce fac leuții în junglă atunci când unul îl calcă pe celălalt pe coadă: celălalt ripostează. Vorbim de niște instincte de bază, niște instincte animalice pentru nevoia de supraviețuire. Și atunci, nevoia de supraviețuire, în momentul în care îl face pe un copil să se simtă în pericol de neadecvare, îl determină să atace.

Categoric că avem destul de multe exemple în care copilul vine înapoi și spune: „Păi mama mi-a spus” sau „Tata mi-a spus că, dacă eu primesc o palmă, să o dau înapoi.”

Actualitate.net: Ce ar trebui să facă un copil care este agresat fizic sau verbal de un alt copil? Care este cel mai bun răspuns la un astfel de comportament?

Delia Sandu: Hai să mergem pe concret. În cazurile acestea, noi convocăm o ședință de conciliere atât cu familia copilului abuzat, cât și cu familia copilului abuziv. Desigur că prioritară este întâlnirea cu familia copilului abuziv. Încercăm să înțelegem ce este în spatele acestui comportament, pentru că, în general, sunt furii.

Actualitate.net: Deci, efectiv, este furia din ceva. Părintele trebuie să fie sincer cu cadrul didactic în privința mediului de acasă?

Delia Sandu: Da, categoric da. Și chiar dacă vrea să fie nesincer, această oră de conciliere are suficiente întrebări atent puse, astfel încât să ne dăm seama cu adevărat care este contextul familial.

Noi vom elabora un plan de intervenție. Un plan de intervenție pe parcursul unei luni, în general; dacă este un caz foarte grav, atunci o să o luăm din aproape în aproape, pe săptămâni. Dacă familia nu este sinceră, atunci lucrurile acestea se vor revela după o lună.

Și atunci, dacă nu se schimbă nimic, deznodământul este unul singur: desfacerea contractului educațional. Deci, dacă interesul este acela de mediere și de depășire a acestor momente, atunci este important ca părinții să-și lase orgoliul acasă și să înțeleagă din nou că nu pot controla absolut totul și că e nevoie să ne dea și nouă încrederea.

Actualitate.net: Dar spune-ne dacă și consecința comportamentului este o alternativă

Delia Sandu: Chiar asta voiam să zic: și să-i lăsăm să treacă prin consecințe.

Actualitate.net: Ce înseamnă consecințe? Consecința nu înseamnă pedeapsă, înseamnă consecința comportamentului, înseamnă consecința acțiunii tale?

Delia Sandu: Da, să trăiești efectul pe care îl are acțiunea ta. Uite, o să dau un exemplu raportat la propria persoană și la propriul copil, pentru că așa este corect, sunt și eu părinte.

Fiica mea a ales să uite de clubul de vacanță de la școală. La acest club de vacanță beneficiază de pregătire pentru viitoarele sale examene, deci este important să fie prezentă. Am aflat post factum, iar consecința pe care am ales să i-o prezint este aceea că va plăti din banii pe care ea îi muncește — are 16 ani, dar muncește. Așadar, din banii pe care ea îi câștigă va plăti acele sesiuni la care ea a uitat să meargă și care erau deja plătite.

Actualitate.net: Deci, practic, s-au pierdut și acum trebuie să le plătească din nou.

Delia Sandu: Sigur. Și de data asta din banii ei. Practic, în felul acesta, le oferim armele de supraviețuire pentru perioada de adult.

Actualitate.net: Și cum e pentru ea acum să lucreze? Cum a primit, de fapt, provocarea asta a ta?

Delia Sandu: Să știi că mi-a fost frică. Mi-a fost frică să mă poziționez cu o astfel de consecință. Am simțit frica, pentru că a fost prima dată când eu îi luam din privilegiul banilor săi, că, până la urmă, e un privilegiu să ai bani în urma unei munci pe care tu o prestezi, privilegiu pe care ea și l-a creat.

Mi s-a strâns inima și recunosc că nu a fost ușor să mă poziționez astfel, dar, cu o mare surpriză și cu o mare satisfacție, a fost, hai să spunem, nu fericită, dar neutră. A fost: „Da? Bun, deci tu ai primit 300 de lei din banii mei, mai trebuie să-ți dau 100 și suntem pe zero, da?”. Exact asta mi-a spus.

Ei bine, asta este consecința. Pedeapsa ar fi fost să o închid în cameră, să-i iau telefonul, să o privez de diferite lucruri, dar, din punctul meu de vedere, destul de gratuit, pentru că nu aveau relevanță în acest context, nu aveau o legătură și atunci copilul nu înțelegea decât că îl privezi de anumite lucruri cu care el este obișnuit, dar nu își învăța lecția în această situație.