Trei paznici au dispărut fără urmă dintr-un far izolat. Trupurile lor nu au fost găsite niciodată. Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo?

În decembrie 1900, trei paznici ai farului Flannan Isles, aflat pe o insulă izolată din largul Scoției, au dispărut fără urmă, iar trupurile lor nu au fost găsite niciodată. Cazul a devenit una dintre cele mai cunoscute enigme maritime britanice și a generat, în următorul secol, numeroase teorii despre crime, sinucideri, furtuni misterioase și chiar fenomene supranaturale. O parte dintre detaliile repetate astăzi despre dispariție nu apar însă în documentele originale. Rapoartele păstrate de Arhivele Naționale ale Scoției (National Records of Scotland) indică o explicație mult mai probabilă: cei trei bărbați ar fi fost surprinși de un val extrem de puternic și aruncați în Atlantic.

Cazul s-a petrecut pe Eilean Mòr, cea mai mare dintre insulele Flannan, un mic arhipelag situat în Atlantic, la vest de insula Lewis, în Hebridele Exterioare. Farul fusese proiectat de inginerul David Alan Stevenson și devenise operațional la 7 decembrie 1899. La numai un an de la punerea sa în funcțiune avea să se producă tragedia care a rămas asociată cu numele insulei până în prezent.

În decembrie 1900, la far se aflau James Ducat, paznicul principal, Thomas Marshall, al doilea asistent, și Donald McArthur, angajat temporar care îl înlocuia pe William Ross, aflat în concediu medical. Joseph Moore, celălalt asistent al farului, se afla pe insula Lewis și urma să facă parte din schimbul care trebuia să ajungă la Eilean Mòr.

Primul semn cunoscut că ceva nu era în regulă a apărut în noaptea de 15 decembrie 1900. Un vapor care a trecut prin apropiere, în jurul miezului nopții, a observat că lumina farului nu era aprinsă. Informația a fost raportată după sosirea navei în port, dar nu a fost transmisă atunci autorității care administra farurile.

Dispariția celor trei oameni a fost descoperită abia pe 26 decembrie, când nava Hesperus a ajuns la Eilean Mòr pentru schimbul obișnuit de personal. Potrivit documentelor păstrate în arhivele scoțiene, căpitanul James Harvie nu a observat niciun semn de activitate pe insulă. Echipajul a folosit semnale sonore și a lansat o rachetă pentru a-i alerta pe paznici, fără să primească vreun răspuns.

Joseph Moore a fost trimis la țărm pentru a verifica situația. Odată ajuns în clădire, a constatat că farul era pustiu. Nici Ducat, nici Marshall și nici McArthur nu se aflau acolo.

Descoperirea a fost raportată în aceeași zi, iar autoritățile au început să stabilească ce se întâmplase cu cei trei.

Starea în care a fost găsit farul reprezintă unul dintre elementele esențiale pentru separarea documentelor istorice de poveștile apărute ulterior.

Nu existau indicii privind o luptă sau un incident violent petrecut în interior. Lămpile erau pregătite pentru utilizare, lentila și mecanismele fuseseră curățate, iar bucătăria era în ordine. Activitățile obișnuite din dimineața zilei de 15 decembrie fuseseră efectuate.

Ultimele înregistrări completate în jurnal erau din 13 decembrie. Informațiile pentru 14 decembrie și datele meteorologice din dimineața zilei de 15 decembrie – inclusiv valorile barometrului și termometrului și condițiile de vânt de la ora 9:00 – fuseseră însă trecute pe o tăbliță, urmând să fie transferate în jurnal.

Din aceste informații, anchetatorii au dedus că cei trei paznici își desfășuraseră activitatea normal cel puțin în prima parte a zilei de 15 decembrie și că dispariția s-a produs probabil în cursul după-amiezii.

Un alt detaliu avea să devină important pentru anchetă. Două dintre echipamentele pentru exterior lipseau.

James Ducat plecase cu cizmele de mare și cu o haină impermeabilă, iar Thomas Marshall cu cizmele de mare și echipamentul impermeabil. Donald McArthur își lăsase însă haina în interiorul farului.

Joseph Moore le-a explicat anchetatorilor că Ducat și Marshall purtau aceste echipamente atunci când coborau spre punctele de debarcare ale insulei. În cazul lui McArthur, faptul că haina rămăsese în clădire sugera că acesta ar fi putut ieși în grabă.

Pe 29 decembrie, Robert Muirhead, superintendentul Comisiei Farurilor Nordice (Northern Lighthouse Board), a ajuns pe Eilean Mòr pentru a investiga dispariția. Raportul său, datat 8 ianuarie 1901, este documentul central al anchetei și se păstrează în Arhivele Naționale ale Scoției.

În jurul farului nu existau indicii care să explice dispariția. Situația era însă diferită în zona West Landing, punctul vestic de debarcare, unul dintre locurile folosite pentru debarcarea și aprovizionarea personalului.

O cutie în care erau păstrate frânghiile și echipamentele pentru acostare dispăruse, iar unele dintre frânghii fuseseră împrăștiate pe stânci. Balustradele metalice din apropierea platformei macaralei fuseseră deplasate, răsucite sau rupte.

Un colac de salvare fixat în zonă fusese smuls, iar anchetatorii au constatat că un bloc de piatră cu o greutate de peste o tonă fusese dislocat și transportat până pe aleea de beton.

Urmele produse de mare ajungeau până la aproximativ 33,5 metri deasupra nivelului mării.

Aceste distrugeri, împreună cu hainele pe care Ducat și Marshall le luaseră din far, au stat la baza principalei ipoteze formulate de anchetatori.

Robert Muirhead a considerat că cea mai probabilă explicație era că cei trei paznici coborâseră în după-amiaza zilei de 15 decembrie în apropierea punctului vestic de debarcare, fie pentru a securiza echipamentele amenințate de vreme, fie pentru a verifica pagubele.

Muirhead a arătat în raport că echipamentul purtat de Ducat și Marshall indica tocmai intenția de a coborî spre zona de acostare.

În timp ce se aflau acolo, cei trei ar fi fost surprinși de ceea ce raportul descrie drept „un val neașteptat de mare”, care i-ar fi măturat în mare.

Niciunul dintre trupuri nu a fost recuperat.

Aceasta a rămas explicația oficială cea mai probabilă, deși nu există dovezi care să permită reconstruirea exactă a ultimelor minute ale celor trei.

O întrebare importantă rămâne, de altfel, fără răspuns: de ce se aflau toți trei în afara farului? Este posibil ca Ducat și Marshall să fi coborât inițial spre punctul vestic de debarcare, iar McArthur să fi ieșit ulterior, eventual după ce a observat o situație de urgență. Faptul că acesta din urmă și-a lăsat haina în clădire este compatibil cu ipoteza unei plecări rapide, dar nu demonstrează succesiunea evenimentelor.

Cazul Flannan Isles a devenit mult mai misterios în relatările apărute ulterior decât fusese în documentele întocmite imediat după tragedie.

Una dintre cele mai cunoscute povești se referă la presupuse însemnări din jurnalul farului. În diferite versiuni ale legendei se afirmă că înaintea dispariției ar fi fost consemnate o furtună extremă, comportamentul neobișnuit al paznicilor, faptul că Donald McArthur ar fi plâns și că cei trei bărbați s-ar fi rugat.

O presupusă ultimă însemnare, citată frecvent în relatările despre caz, ar fi susținut că furtuna se terminase, marea devenise calmă și „Dumnezeu este deasupra tuturor”.

Aceste elemente nu sunt confirmate de documentele oficiale cunoscute.

Arhivele Naționale ale Scoției precizează explicit că nu dețin jurnalul original al farului Flannan Isles, deoarece acesta nu s-a aflat printre documentele predate arhivelor de Comisia Farurilor Nordice (Commissioners of Northern Lighthouses). Arhiva păstrează însă corespondența și rapoartele anchetei, inclusiv documentul lui Muirhead din 8 ianuarie 1901.

Din aceste documente rezultă că ultimele înregistrări din jurnal erau din 13 decembrie, în timp ce informațiile pentru 14 decembrie și dimineața zilei de 15 decembrie fuseseră notate separat pentru a fi introduse ulterior.

Nu există în documentația oficială citată de arhivele scoțiene relatările dramatice despre un paznic care plângea sau despre cei trei bărbați care se rugau înaintea dispariției.

O altă imagine asociată frecvent cazului este cea a unei mese abandonate brusc, cu mâncare rămasă neatinsă și un scaun răsturnat, ca și cum cei trei bărbați ar fi fugit din far în urma unui eveniment neașteptat.

Nici această scenă nu corespunde descrierilor oficiale ale locului.

Joseph Moore a relatat că bucătăria era în ordine, iar restul stației indica faptul că activitățile normale fuseseră efectuate.

Imaginea mesei neatinse și a scaunului răsturnat apare însă în cultura populară legată de caz. Un rol important în transformarea dispariției într-o legendă l-a avut poemul „Insula Flannan” („Flannan Isle”), publicat de Wilfrid Wilson Gibson în 1912, la 12 ani după tragedie. Arhivele Naționale ale Scoției menționează poemul atunci când explică modul în care cazul a intrat în imaginarul popular.

Pe măsură ce povestea a fost reluată în cărți, articole, producții de televiziune și filme, elementele literare și informațiile documentate au ajuns să fie prezentate adesea împreună.

În cei peste 125 de ani care au trecut de la dispariție au fost formulate numeroase ipoteze. S-a vorbit despre o ceartă între paznici, despre crimă urmată de sinucidere, despre un accident în care unul dintre bărbați ar fi căzut în mare și ceilalți ar fi încercat să-l salveze, dar și despre teorii fără suport documentar, de la atacuri ale unor creaturi marine până la fenomene paranormale.

Niciuna dintre aceste variante nu este susținută de dovezi comparabile cu cele găsite la punctul vestic de debarcare.

Documentele oficiale indică o succesiune mult mai simplă: cei trei oameni erau în viață și își efectuaseră sarcinile în dimineața zilei de 15 decembrie; cel puțin doi dintre ei s-au echipat într-un mod care indica deplasarea spre punctele de debarcare; în zona vestică existau distrugeri provocate de valuri extrem de puternice; ulterior, niciunul dintre cei trei nu a mai fost văzut.

Totuși, ancheta nu a putut stabili unde se afla fiecare bărbat în momentul accidentului și nici nu au existat martori. Absența cadavrelor a făcut imposibilă stabilirea unei cauze a morții prin examinare directă.

Arhivele Naționale ale Scoției continuă să descrie dispariția drept un mister, în timp ce Comisia Farurilor Nordice subliniază că, dincolo de numeroasele dramatizări apărute ulterior, poate prezenta drept cert numai ceea ce a fost consemnat la momentul tragediei.

Interesul pentru cazul Flannan Isles a revenit în 2026, când Arhivele Naționale ale Scoției au inclus documente referitoare la dispariție într-o expoziție dedicată istoriei farurilor scoțiene.

Printre acestea se află o scrisoare a lui Joseph Moore, omul care a ajuns pe Eilean Mòr la 26 decembrie 1900 și a descoperit că cei trei colegi ai săi dispăruseră. Documentul este prezentat publicului pentru prima dată în cadrul expoziției „Pentru siguranța tuturor: Farurile Scoției” („For the Safety of All: Scotland's Lighthouses”), organizată la General Register House, sediul istoric al arhivelor din Edinburgh.

O rudă a lui Moore a declarat pentru Arhivele Naționale ale Scoției că acesta a fost profund afectat de tragedie și a vorbit foarte puțin despre ceea ce se întâmplase la Flannan Isles. Până la sfârșitul vieții, însă, Moore ar fi rămas convins că explicația dispariției colegilor săi era cea indicată și de ancheta oficială: cei trei fuseseră luați de un val puternic.

În registrele personalului, lângă numele paznicilor dispăruți a rămas o mențiune mult mai sobră decât legenda construită ulterior în jurul cazului: „Dispăruți în jurul datei de 15 decembrie 1900”.

Da. Aș introduce un intertitlu separat după partea despre „masa abandonată și scaunul răsturnat”. Așa legăm foarte bine legenda de felul în care a fost perpetuată până în presa modernă, dar fără să prezentăm Daily Mail drept sursă pentru faptele din 1900.

La mai bine de un secol de la dispariția celor trei paznici, unele dintre cele mai spectaculoase detalii ale cazului continuă să fie prezentate în articole, cărți și producții de televiziune ca și cum ar proveni din ancheta desfășurată în 1900.

Printre acestea se numără masa abandonată în timpul cinei, scaunul răsturnat, presupusele însemnări despre o furtună teribilă, faptul că Donald McArthur ar fi fost găsit consemnat în jurnal plângând sau ultima frază atribuită paznicilor: „Furtuna s-a încheiat, marea este calmă. Dumnezeu este deasupra tuturor”.

Inclusiv presa britanică a reluat aceste elemente. Într-un amplu articol dedicat misterului Flannan Isles, Daily Mail prezenta imaginea unei mese la care ar fi rămas carne, cartofi și alte alimente, alături de un scaun răsturnat, și reproducea presupusele însemnări dramatice din jurnalul paznicilor.

Cazul a continuat să inspire literatura și cinematografia până în epoca modernă. Una dintre cele mai cunoscute producții este filmul „The Vanishing”, lansat în 2018, cu Gerard Butler, Peter Mullan și Connor Swindells, inspirat de dispariția celor trei paznici, dar construit ca o ficțiune în jurul întrebării la care ancheta din 1901 nu a putut răspunde definitiv: ce s-a întâmplat în ultimele ore ale lui James Ducat, Thomas Marshall și Donald McArthur.

Misterul a stat și la baza operei de cameră „The Lighthouse”, compusă de britanicul Peter Maxwell Davies și prezentată în premieră în 1980. Lucrarea pornește de la dispariția a trei paznici de far și transformă cazul într-o poveste fictivă despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla pe insulă.