De aici începe toată povestea „șobolanilor”. De ce metafora lui Bolojan a declanșat un conflict atât de mare

Un cuvânt aruncat într-un interviu a fost suficient pentru a aprinde scena politică. Metafora „șobolanilor” folosită de premierul Ilie Bolojan a generat reacții în lanț, acuzații de derapaj și chiar plângeri oficiale. Sociologul Bogdan Bucur, profesor la SNSPA, explică într-un interviu publicat pe HotNews de jurnalistul Nicolae Codruț de ce astfel de etichete nu sunt doar retorică dură, ci pot schimba modul în care sunt percepuți și tratați adversarii politici.

Cuvintele nu mai sunt doar replici într-o dispută politică. Devin arme. Iar unele dintre ele nu lovesc direct, ci schimbă terenul pe care se duce lupta.

Nu e prima dată când un politician folosește o metaforă dură ca să simplifice o idee complicată. Ilie Bolojan a vorbit despre „șobolanii care rod proviziile din cămară” referindu-se, spune el, la zone din stat „parazitate sistemic”. Imaginea e puternică, aproape cinematografică: deschizi o ușă și vezi ceva care consumă pe ascuns resursele. Publicul înțelege instant.

Doar că în momentul în care alegi un astfel de cuvânt, nu mai controlezi ce urmează.

„Dacă cineva este etichetat ca șobolan, capătă identitatea de șobolan, iar după cum știm, șobolanii afectează prosperitatea gospodăriei, deci trebuie eliminați, pentru că altfel rămâi fără provizii”, explică profesorul de sociologie Bogdan Bucur de la SNSPA. Nu e o observație morală, ci una aproape mecanică: spui „șobolan”, iar mintea colectivă completează restul poveștii.

Și restul poveștii nu e niciodată blând.

În câteva zile, metafora s-a întors din toate direcțiile. Social-democrații au reacționat, un deputat l-a reprezentat pe premier sub forma unui șobolan, internetul a produs caricaturi și clipuri generate cu AI. Practic, s-a întâmplat exact ceea ce descrie teoria etichetării: eticheta a început să circule liber, fără autor.

Din acel moment, nu mai e despre ce a vrut să spună Bolojan. E despre ce face cuvântul în spațiul public.

Bogdan Bucur spune direct: „Exprimarea este o figură de stil și o expresie lingvistică nu doar nefericită, dar care împrumută din repertoriul de dezumanizare folosit de mai multe regimuri totalitare”. Nu înseamnă că România de azi este într-un astfel de regim — profesorul subliniază clar că „România anului 2026 nu este Germania interbelică”. Dar mecanismul, ca reflex de limbaj, e același.

Și asta e partea incomodă: nu contextul, ci tiparul.

Istoria politică, inclusiv cea românească, e plină de astfel de etichete. „Huligani”, „golani”, „paraziți”. De fiecare dată, ideea e similară: reduci un grup sau un adversar la o imagine simplă, ușor de respins. Nu mai e nevoie de argumente complicate, pentru că eticheta face toată treaba.

Problema e că odată lansată, eticheta nu stă locului. Evoluează.

Dacă la început Bolojan vorbea despre o categorie vagă — „zone din stat” — discursul a ajuns rapid la atacuri directe. Olguța Vasilescu a răspuns personal: „Șobolanul cel mare are o singură sprânceană”. Aici nu mai e metaforă despre sistem, ci despre un om.

E pasul doi în orice escaladare: de la general la personal.

Și mai e ceva ce merită observat. În apărarea sa, premierul a revenit și a spus că nu vizează un partid anume. Dar corecțiile raționale nu mai au aceeași forță ca imaginea inițială. O metaforă bine aleasă se fixează instant. O explicație vine mereu după.

În tot acest schimb, PSD a anunțat plângeri la CNCD și chiar la Parchet, invocând derapaje de tip „nazist”. Aici, Bogdan Bucur introduce o nuanță importantă: comparațiile cu Germania nazistă sunt exagerate dacă sunt luate literal, dar nu sunt complet lipsite de bază dacă vorbim strict despre retorică. Propaganda antisemită a folosit exact astfel de imagini — șobolani, paraziți — pentru a scoate anumite grupuri din categoria „uman”.

Nu suntem în același punct istoric. Dar instrumentele de limbaj seamănă.

Și poate că asta e cheia întregii discuții: nu cine are dreptate într-o dispută punctuală, ci cum arată vocabularul în care se poartă disputa. Pentru că vocabularul definește limitele.

Sociologul Bogdan Bucur o spune fără ocolișuri: astfel de metafore „coboară dezbaterea din registrul instituțional într-o notă care produce repulsie”. Cu alte cuvinte, mută discuția din zona argumentelor în zona instinctelor.

Iar instinctele sunt mai ușor de aprins decât de controlat.

Ce vedem acum nu e un accident, ci o reactivare a unui stil vechi de a face politică, adaptat la rețele sociale și la viteza cu care circulă imaginile. Un stil în care câștigă cine spune ceva mai dur, mai memorabil, mai viral.

Întrebarea nu e dacă va continua. Ci unde se oprește.

Pentru că, dacă fiecare replică trebuie să fie mai tăioasă decât precedenta, la un moment dat nu mai rămâne loc pentru altceva decât etichete. Iar când toată lumea devine „ceva” — șobolan, parazit, dușman — dispare exact lucrul de care o dezbatere democratică are nevoie: ideea că, totuși, vorbim despre oameni.