La un pas să fie sfâșiat de urs. Un jurnalist povestește cum era să fie omorât la Băile Tușnad. Un sigur lucru i-a putut salva viața: „Tufișurile astea dese sunt cele mai periculoase. Îmi amintesc perfect capul acela enorm”

O ieșire la alergat în timpul lucrărilor Universității de Vară „Tusványos” a fost la un pas de a se transforma într-o tragedie. Jurnalistul ungar András Földes a fost atacat de un urs la doar 100 de metri de intravilanul orașului Băile Tușnad.

Incidentul s-a produs în perioada în care reporterul publicației HVG, laureat în 2018 al Premiului Memorial Pulitzer din Ungaria, se afla în regiune pentru a reflecta agenda politică de la Tusványos.

Anterior, acesta realizase o serie de interviuri cu mai mulți demnitari maghiari, printre care Zsolt Semjén, Balázs Orbán și ministrul pentru Afaceri Europene, János Bóka.

Spre seară, în timp ce colegii săi descărcau imaginile filmate, Földes a plecat să alerge în apropierea locului în care era cazat.

Jurnalistul a urcat pe un drum care pornea din localitatea aflată într-o vale îngustă, dar s-a răzgândit după ce și-a amintit că, în cursul aceleiași zile, un urs traversase șoseaua prin fața mașinii sale. A decis să se întoarcă și a intrat pe o potecă mărginită de vegetație densă.

La un moment dat, jurnalistul a auzit o mișcare puternică în tufișuri și a observat corpul masiv al ursului, care a început să se deplaseze în paralel cu el.

„În desiș se vedea deja corpul uriaș și brun, care pornise în fugă alături de mine”, a relatat Földes.

În minutele următoare, jurnalistul s-a întors de mai multe ori cu fața către animal, a strigat, a agitat brațele și a făcut câțiva pași în direcția acestuia. Ursul s-a retras de fiecare dată pentru scurt timp, dar a continuat să-l urmărească.

Potrivit relatării sale, animalul s-a ridicat în mai multe rânduri pe membrele din spate, iar capul său a ajuns aproximativ la înălțimea capului jurnalistului.
În momentul în care a crezut că ursul urma să-l atace, Földes a aruncat spre animal telefonul mobil, pe ecranul căruia funcționa încă aplicația Strava, și a strigat cât de tare a putut. Ursul s-a retras în vegetație, iar jurnalistul a fugit spre localitate.

Un câine ciobănesc pe care l-a găsit în drum și care lătra puternic l-a salvat și a astfel a scăpat de urs. Ulterior, jurnalistul a ajuns la o casă de la marginea localității, unde un grup de tineri organiza o petrecere.

Mai mulți tineri au luat bețe și l-au însoțit, făcând zgomot, înapoi spre locul incidentului pentru a-și recupera telefonul, care încă se afla intact în mijlocul potecii. După ce s-a întors în siguranță, jurnalistul a băut un pahar de pălincă împreună cu localnicii ce l-au ajutat. El nu a fost rănit în urma incidentului.

Zona Băile Tușnad se confruntă de mai mulți ani cu prezența frecventă a urșilor. În urmă cu câțiva ani, între 10 și 15 exemplare coborau periodic în localitate în căutare de hrană, fiind atrase în special de deșeuri, pomi fructiferi și animale din gospodării.

Orașul a devenit prima comunitate „Bear Smart” din România și a introdus pubele anti-urs, camere de monitorizare, garduri electrice și o echipă de intervenție disponibilă permanent. Autoritățile locale au îndepărtat inclusiv o parte dintre pomii fructiferi de pe domeniul public, pentru a elimina sursele de hrană care atrăgeau animalele în oraș.

Problema rămâne una majoră în întreg județul Harghita. În primele șase luni ale anului 2026 au fost transmise 148 de mesaje RO-ALERT privind prezența urșilor, autoritățile județene afirmând că, în anumite perioade, media s-a apropiat de trei avertizări pe zi.

Totul a început la Băile Tușnad, la cunoscutul festival al Fidesz, unde le-am luat interviuri lui Zsolt Semjén, Balázs Orbán, János Bóka și altor lideri importanți ai partidului. Fiecare mi-a explicat că lucrurile nu au stat așa cum sunt prezentate și că lumea înțelege greșit situația. Am încercat să port discuții constructive, dar până seara eram deja epuizat.

În timp ce colegii mei harnici au rămas la cazare să descarce înregistrările, m-am gândit să-mi recapăt energia printr-o scurtă alergare. Cum micul oraș din Transilvania este așezat într-o vale îngustă, pentru un alergător există practic o singură direcție: în sus, pe versantul muntelui.

În doar câteva minute am lăsat în urmă localitatea și am ajuns în natură. Peisajul era spectaculos, iar urcarea destul de abruptă. Eram aproape de creastă când mi-am amintit de ursul care, cu puțin timp înainte, traversase în fugă drumul prin fața mașinii noastre, într-o zonă împădurită. Mi-am spus că sunt deja prea departe de civilizație și că nu merită să risc, așa că am decis să mă întorc.

Coboram în viteză prin pădurea pitorească și, după aproximativ un sfert de oră, am ajuns la capătul potecii. După încă o curbă urma asfaltul. În stânga însă pornea o altă cărare, paralelă cu ultimele străzi ale orașului. M-am gândit că mai alerg puțin pe acolo și ajung acasă pe un traseu ocolitor.

De o parte și de alta a potecii se întindeau tufișuri dese. Vegetația era atât de deasă, încât puteai avea impresia că te afli la kilometri întregi de orice așezare.

Mă gândeam deja la dușul de după alergare când am auzit zgomotul.

Ceva s-a mișcat în tufiș. O mișcare grea, perfidă. Era clar că nu era o căprioară, nici un cerb și nici un mistreț. N-am avut însă timp să mă gândesc prea mult, pentru că printre tufe a apărut silueta uriașă, maro, care alerga paralel cu mine.

Ultimul meu gând a fost: „Nu... nu se poate așa ceva.”

Din acel moment nu am mai perceput evenimentele în mod obișnuit. Abia după aceea am reconstituit ce s-a întâmplat.

Ursul a pufnit puternic în timp ce se apropia de mine. Eu am schimbat brusc direcția, am făcut câțiva pași spre el și am început să urlu.

Animalul s-a retras instinctiv. Profitând de ezitarea lui, am început să alerg din nou.

N-am apucat însă să fac decât doi sau trei pași, pentru că ursul a sărit din nou pe potecă, în spatele meu. Venea din ce în ce mai repede.

M-am întors, am început iar să țip, am făcut semne disperate cu mâinile și, dacă îmi amintesc bine, am făcut încă un pas hotărât spre el.

Ursul s-a oprit din nou. A pufnit și s-a ridicat puțin pe picioarele din spate. Atunci am realizat cât de uriaș era. Capul lui ajunsese la aceeași înălțime cu al meu. Îmi amintesc perfect capul acela enorm.

Am pornit din nou, deplasându-mă lateral și atent la fiecare mișcare. Ursul s-a repezit iar spre mine. Și-a deschis gura și am simțit că urmează fracțiunea de secundă dinaintea atacului.

În astfel de momente instinctul funcționează probabil mai limpede ca oricând.

Țineam telefonul în mână. Pe ecran încă rula aplicația Strava.

Fără să stau pe gânduri, am aruncat telefonul direct în urs și am urlat cât am putut de tare.

Ursul s-a retras încă o dată, iar eu am rupt-o la fugă.

După câteva secunde îi auzeam din nou zgomotele prin vegetația de pe cealaltă parte a potecii. Corpul lui masiv aluneca prin tufișuri cu o grație incredibilă.

M-am oprit iar, am țipat și am făcut un pas spre el. S-a retras din nou.

Am pornit iar, mai întâi prudent, mergând lateral și scrutând tufișurile, apoi din ce în ce mai repede. Mă uitam continuu în vegetația deasă, însă nimic nu se mai mișca.

Abia atunci au început să-mi revină gândurile.

Telefonul rămăsese undeva, la aproximativ 200 de metri în urmă, în noroi. Nu aveam hartă și habar n-aveam cât mai aveam până în sat. Să tai prin tufișuri? Părea o sinucidere.

Nu trecuse nici măcar un minut când am auzit lătratul unui câine.

După curbă era un ciobănesc maghiar (komondor) care lătra puternic. În mod normal aș fi fost prudent, însă de data aceasta era limpede că acel câine însemna salvarea.

Am trecut în fugă pe lângă el. S-a uitat doar o clipă la mine, apoi a continuat să latre spre pădure.

Dincolo de câine începeau deja străzile localității.

La colț se afla o casă mare, cu etaj. Pe terasă erau semnele inconfundabile ale unei petreceri de seară: muzică dintr-o boxă JBL, sticle de suc de doi litri și sticle de pălincă pe masa de sticlă, în jur adolescenți și tineri de douăzeci și ceva de ani, dar și un bărbat vesel, trecut de treizeci.

Petrecerea era în toi, iar apariția unui străin ciufulit și plin de noroi până la brâu nu i-a surprins prea tare.

— Hai, vino și bea ceva! mi-a spus bărbatul mai în vârstă, zâmbind și bătându-mă pe umăr.

Abia după ce i-am repetat de câteva ori ce s-a întâmplat a reacționat.

— Te-a atacat un urs?, a întrebat el, cu accentul specific Ardealului.

— Da. Și dacă sunt câțiva voluntari, m-ați putea însoți? Telefonul meu este la doar câteva minute de aici. Cu el am aruncat în urs.

Din acel moment lucrurile s-au desfășurat rapid și mult mai liniștitor.

Vreo șase dintre noi am pornit pe potecă. Toți strigau, loveau pământul cu bețe și făceau zgomot.

Cel care conducea grupul clătina din cap și spunea:

— Tufișurile astea dese sunt cele mai periculoase. Aici îi place ursului să stea ascuns.

I-am răspuns că tocmai asta mă surprinsese cel mai tare. Credeam că urșii umblă mai sus, prin pădure, nu la doar o sută de metri de sat.

— Le place desișul, numai desișul, murmura omul printre strigătele repetate de „Ursule, ursule, nu! Nu!”

Telefonul zăcea liniștit în mijlocul potecii, de parcă ar fi fost pierdut din neatenția unui turist și nu aruncat într-un urs pentru a-l speria.

Nu avea nici măcar o zgârietură.

Cel puțin un lucru din literatura atât de îngăduitoare cu urșii s-a dovedit adevărat: blana lor este într-adevăr foarte moale.

Câteva minute mai târziu eram din nou pe terasă. Boxa continua să cânte, iar băieții mi-au întins un pahar de pălincă.

— Nu beau, am spus.

Apoi m-am gândit: dacă nu acum, atunci când să beau în cinstea faptului că sunt încă în viață?

Am luat o înghițitură, iar o căldură plăcută mi s-a răspândit în tot corpul.”, a scris András Földes pe Facebook.