Chinurile inimaginabile trăite de Zoe Rădulescu, copilul născut în temnițele Securității și soacra lui Eugen Sechila, apropiatul lui Călin Georgescu. O viață începută în iadul comunist

Născută pe cimentul unei celule de anchetă, fără medic și fără identitate, Zoe Rădulescu (76 de ani) este una dintre cele mai cutremurătoare dovezi ale represiunii comuniste din România. Fiica liderului rezistenței anticomuniste Gogu Puiu, ea a trăit primii ani de viață în închisoare, hrănită din mila altor deținute și separată brutal de mama sa înainte de a împlini doi ani.

În anii de după instaurarea regimului comunist, România a cunoscut o puternică mișcare de rezistență armată. În Dobrogea, una dintre figurile centrale a fost Gogu Puiu, lider al unei grupări anticomuniste care a încercat să se opună colectivizării și controlului total al statului.

În 1949, urmărit de Securitate, acesta a ales să se sinucidă detonând o grenadă, pentru a evita capturarea. Gestul său nu a pus însă capăt represiunii, însă regimul și-a îndreptat imediat furia asupra familiei sale.

Soția lui, Olimpia Puiu, însărcinată în șase luni, a fost arestată fără ezitare. A fost închisă în beciurile Securității din Constanța, unde condițiile erau inumane: frig și umezeală constantă, lipsă de igienă, hrană insuficientă și anchete violente.

Fără asistență medicală și fără protecție, femeia a fost lăsată să își ducă sarcina până la capăt în detenție. În aceste condiții extreme, Olimpia a născut. Zoe Rădulescu a venit pe lume direct pe podeaua unei celule, asistată doar de alte femei încarcerate.

Nu a existat medic, moașă sau apă caldă. Nașterea a fost posibilă doar prin solidaritatea celorlalte deținute, care au încercat să ajute cum au putut.

Primii ani din viața lui Zoe s-au desfășurat exclusiv în închisoare. Lumea ei era formată din pereți de beton umezi, paturi de fier și uși grele cu zăvoare.

Hrana era improvizată: femeile își împărțeau porțiile de pâine și pregăteau un terci rudimentar pentru copil, deoarece mama, slăbită de foame și bătăi, nu avea lapte.

Hainele erau confecționate din cârpe rupte din uniformele de deținute. Zoe nu a învățat să meargă într-un spațiu deschis, ci ținându-se de gratiile celulei. Nu a învățat să vorbească din joc, ci din șoaptele femeilor, din rugăciuni și plânsete.

Un detaliu cutremurător este reacția ei la zgomotele de pe coridor: când auzea pașii gardienilor, copilul se ascundea instinctiv, în tăcere. Un reflex de supraviețuire dobândit înainte de a înțelege lumea.

După perioada petrecută în beciurile Securității, Zoe a fost transferată împreună cu mama sa la închisoarea Mislea, destinată femeilor deținute politic. Acolo și-a continuat copilăria între ziduri, fără acces la lumea exterioară.

La vârsta de aproximativ doi ani, autoritățile au decis separarea copilului de mamă. Zoe a fost cât pe ce să fie smulsă din brațele Olimpiei și să fie trimisă într-un orfelinat de stat, însă operațiunea nu a fost de succes.

Această practică urmărea ruperea legăturilor familiale și ștergerea trecutului celor considerați dușmani ai regimului.

În adolescență, Zoe avea să afle cine sunt părinții ei și în ce condiții s-a născut. Descoperirea identității a adus la lumină o poveste pe care regimul încercase să o șteargă.

Zoe Rădulescu a fost scoasă din închisoare la vârsta de 1 an și 4 luni, după ce mama sa, Olimpia, trimisese fără succes numeroase scrisori familiei, rugându-i să vină să ia copilul, conștientă că nu va supraviețui mult în acele condiții. Scrisorile nu au ajuns la destinație, fiind cel mai probabil oprite de autorități.

Salvarea a venit în săptămâna Paștelui din 1951, când Ana, o femeie din Fetești eliberată după o condamnare de un an și jumătate pentru nesupunere la colectivizare și care avea acasă șapte copii, a promis că va lua fetița și o va crește dacă nu găsește familia. Aceasta a ajuns cu Zoe la postul de miliție din Mihail Kogălniceanu, încercând să dea de rude.

Acolo a aflat că nu toți membrii familiei doreau copilul, însă fratele mai mare al Olimpiei, Cola (Nicolae), aflase anterior de situație și intenționa să o ia. El a dus-o acasă, unde Zoe a stat un an. Bunica paternă, Steliana, dorind să o crească, venea zilnic la copil, iar în cele din urmă unchiul și mătușa au acceptat ca Zoe să se mute la bunică și la mătușa ei, sora lui Gogu Puiu. Acolo a rămas definitiv, crescând cu povești despre părinții ei, despre faptul că sunt în închisoare și că o iubesc și se vor întoarce.

Deși avea doar 1 an și 4 luni, Zoe vorbea deja bine și știa cine sunt părinții ei și că vine din închisoare. Ea își amintește că timp de cinci-șase ani nu a râs și nu a zâmbit, spunând că avea „o inimă bărbătească”. Represiunea a continuat asupra familiei: unchiul Ionel Puiu a murit în închisoare, Aristide Puiu a făcut zece ani de temniță pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, mama și sora lui Gogu au avut domiciliu forțat trei luni în Ialomița, iar Ion Balamace, soțul surorii lui Gogu, a fost și el condamnat la zece ani de închisoare.

Zoe vorbește cu emoție despre mama sa, pe care nu a putut să o numească mult timp „mamă”, considerând destinul acesteia tragic: a fost închisă, a născut în detenție și, după eliberare, a trăit într-o „altă închisoare”, România comunistă. Olimpia a murit la doi ani după eliberare, fără să-și găsească locul sau un serviciu stabil, lucrând doar câteva luni ca bucătăreasă la Sibioara. La 34 de ani, după o operație de amigdale, a suferit o hemoragie puternică, organismul i-a respins transfuzia de sânge și a făcut blocaj renal. Zoe își amintește cum mama îi acoperea ochii cu palma, pentru că îi aminteau de tatăl ei.

Nici rudele rămase acasă nu au fost lăsate în pace: majoritatea aveau voie să muncească la CAP, însă bunica și sora tatălui nu aveau acest drept. Zoe avea 4 ani și jumătate când mama ei a ieșit din închisoare. Olimpia fusese condamnată la trei ani pentru omisiune de denunț, dar, deși trebuia eliberată în iulie 1952, a mai fost reținută încă doi ani fără o nouă condamnare, la dispoziția Securității.

 „Eu am un certificat de naştere cu însemne regale eliberat în anul 1949, în care se spune că sunt fiica Olimpiei. Într-un al doilea cetificat se spune că mă cheamă Puiu Zoe. Mama este Olimpia, iar tată nu am. Un al treilea certificat, eliberat după ce am fost adoptată de mătuşa mea, este pe numele Balamace Zoe şi spune că am doi părinţi: Ion şi Maria.

Am fost scoasă de la porţie în puşcărie, pentru ca mama să fie obligată să renunţe la mine şi să mă dea la orfelinat. Mama a rezistat din toate puterile ei, opunându-se să fiu dusă într-un orfelinat. Ştia că mă va pierde. Aşa s-a întâmplat cu alte mame care au crezut că-şi vor recupera copiii la eliberare, însă s-au înşelat. O doamnă din Galaţi mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că nici după 40 de ani nu a încetat să-şi caute băiatul, dar în zadar. Dar eu am avut mare noroc şi am ţinut cu dinţii de viaţă. Am aflat că furam mâncare de la alţi copii şi aşa am reuşit să supravieţuiesc.

Zoe Rădulescu, cunoscută pentru povestea sa de viață legată de detenția din perioada comunistă, a apărut într-o emisiune la Realitatea Plus, unde a vorbit despre legătura sa de familie cu Eugen Sechila, ginerele său. Ea a descris relația dintre ei ca fiind una foarte apropiată, afirmând că îl consideră ca pe un fiu și că în familie există o atmosferă armonioasă.

În intervenția sa, Zoe Rădulescu a respins ferm acuzațiile care îl vizează pe Eugen Sechila, potrivit cărora ar fi implicat în acțiuni extremiste sau ar conduce o mișcare legionară. Ea a susținut că astfel de afirmații sunt nefondate și exagerate, subliniind că acesta este un om credincios, practicant al religiei ortodoxe, și că nu ar face nimic care să contravină valorilor sale.

Totodată, ea a sugerat că atacurile la adresa lui Sechila ar avea legătură indirectă cu alte persoane din spațiul public, menționând numele lui Călin Georgescu. În cadrul aceleiași intervenții, Zoe Rădulescu a readus în discuție și propriul trecut, evocând faptul că s-a născut în închisorile comuniste și că a rămas fără părinți, subliniind astfel experiențele dramatice prin care a trecut familia sa.