Cel mai regretat testament din istoria literaturii
Larisa Ciută
Testamentul pe care nimeni nu a avut curajul să-l respecte. Povestea unei iubiri târzii, a unei rugăminți încălcate și a operelor care nu ar fi trebuit să vadă lumina tiparului – dacă dorința autorului ar fi fost îndeplinită. Franz Kafka a plecat din viață cu o ultimă cerere pe care toți cei apropiați au ales să o ignore. Astăzi, literatura universală le datorează enorm celor care au avut curajul să facă acest act de nesupunere.
Puțini scriitori au marcat cultura europeană cu o amprentă atât de profundă, dar și cu un paradox atât de apăsător, precum Franz Kafka. Înainte să moară, în 1924, bolnav, slăbit și conștient că sfârșitul e aproape, autorul ceh a făcut o solicitare explicită celui mai bun prieten al său, jurnalistul și scriitorul Max Brod: „Tot ce am scris să fie ars. Nimic să nu fie publicat.” O cerere simplă, dar radicală. Kafka dorea uitarea, tăcerea, stingerea propriei creații în același timp cu trupul său.
Această rugăminte, însă, nu a fost respectată nici de Brod, nici de femeia care l-a iubit în ultimele sale luni de viață – Dora Diamant. Rezultatul? Una dintre cele mai mari contribuții literare ale secolului XX a supraviețuit și a schimbat pentru totdeauna fața prozei moderne.
O iubire neașteptată și finalul unei vieți
La sfârșitul vieții, Kafka a trăit o ultimă poveste de dragoste. Avea 40 de ani și era deja grav bolnav de tuberculoză laringiană, când a cunoscut-o pe Dora Diamant într-o stațiune de pe țărmul Mării Baltice. Dora, cu 15 ani mai tânără, l-a recunoscut imediat. Scriitorul retras, fragil și chinuit de gânduri apăsătoare găsea în această tânără evreică o alinare tăcută.
S-au mutat împreună la Berlin, au trăit în sărăcie, dar au împărțit gesturi simple, clipe tandre și conversații încărcate de sens. Când starea lui Kafka s-a înrăutățit, Dora l-a însoțit în sanatoriul de lângă Viena, unde avea să moară. Până în ultimele clipe, ea i-a fost aproape, traducând în fapte dragostea pe care poate el nu a știut niciodată cum să o exprime.
Max Brod și decizia care a rescris istoria literaturii
Însă adevărata poveste a testamentului lui Kafka abia începe după moartea lui. Max Brod, confidentul de o viață, știa ce așteaptă Kafka de la el: să distrugă toate manuscrisele, jurnalele, scrisorile și romanele neterminate. Cu toate acestea, Brod nu a ezitat: a publicat totul. „Procesul”, „Castelul” și „America” au fost scoase la lumină împotriva voinței autorului.
Decizia sa a fost motivată de convingerea că opera lui Kafka era prea importantă pentru a fi îngropată în tăcere. Astfel, un testament a fost ignorat – și lumea literară i-a fost recunoscătoare. Însă dilema etică rămâne: cât de legitim este să încalci dorința unui muribund, chiar și în numele artei?
Ce a păstrat, ce s-a pierdut
Nici Dora Diamant nu a urmat întocmai ultima dorință a lui Kafka. A ars unele manuscrise, dar a păstrat o parte dintre scrisorile primite. În 1933, acestea au fost confiscate de Gestapo, iar multe dintre ele sunt considerate pierdute definitiv. Treizeci și patru de scrisori și douăzeci de caiete au dispărut în nebunia nazistă. Astfel, o parte din Kafka a fost, totuși, îngropată pentru totdeauna, dar nu prin voința celor care l-au iubit, ci prin brutalitatea istoriei.
După moartea scriitorului, viața Dorei a continuat pe un traseu marcat de exil, lagăre, teroare politică și suferință. S-a căsătorit cu un comunist german, a fugit în URSS, apoi în Anglia, unde a trăit până la moarte. A murit în 1952, la doar 53 de ani, într-un oraș străin, dar cu numele lui Kafka încă arzând în suflet. Fiica sa, Franziska, a fost botezată în amintirea scriitorului, semn că dragostea nu s-a stins niciodată.
Testamentul care nu a fost uitat
Astăzi, Franz Kafka este considerat unul dintre cei mai influenți autori ai modernității. Însă imaginea lui este strâns legată de acel testament ignorat – o scrisoare de adio adresată lumii, pe care lumea a ales să nu o deschidă niciodată. Paradoxal, tocmai prin refuzul de a fi ascultat, Kafka a fost auzit. Literatura i-a supraviețuit, deși el n-a vrut asta.
Manuscrisele pierdute ale lui Kafka. Ce a confiscat Gestapo
Într-un apartament din Berlin, în 1933, poliția secretă nazistă a intrat și a confiscat documente care, la vremea respectivă, păreau doar simple însemnări ale unui scriitor evreu. Erau însă scrisorile și caietele lui Franz Kafka, păstrate de femeia care îl iubise în ultimele luni de viață, Dora Diamant. De atunci, începe una dintre cele mai misterioase și dureroase povești din istoria literaturii.
După moartea lui Kafka, în 1924, Dora Diamant a rămas în posesia a zeci de scrisori personale și peste douăzeci de caiete de notițe. Le-a păstrat în ciuda rugăminții lui Kafka ca totul să fie distrus. Erau fragmente intime, probabil confesiuni, reflecții și gânduri care nu au mai apucat să fie transformate în literatură. În 1933, când naziștii au venit la putere, aceste documente au fost confiscate din locuința Dorei, în cadrul unei razii vizând militanții comuniști evrei.
Gestapo-ul nu a fost interesat de literatură, ci de ideologie. Kafka era evreu, Dora era comunistă, iar manuscrisele au fost considerate dovezi potențiale ale activităților subversive. De atunci, scrisorile și caietele s-au pierdut în arhivele întunecate ale terorii naziste.
Potrivit mărturiilor Dorei, textele conțineau reflecții intime și filosofice, cu un ton mai personal decât în alte opere deja cunoscute. Nu era vorba doar de ciorne, ci de scrisori complete, gânduri despre viață, moarte, iubire, credință și vinovăție – temele care definesc stilul kafkian.
Unii biografi cred că aceste texte ar fi completat imaginea unui Kafka mai cald, mai uman și poate mai împăcat cu sine. În lipsa lor, portretul scriitorului rămâne fragmentar – o enigmă construită pe absențe și presupuneri.
Începând cu anii ’50, cercetătorii, biografii și arhiviștii au pornit într-o adevărată „vânătoare de manuscrise” în încercarea de a regăsi textele pierdute. Dora a colaborat la aceste eforturi până la moartea sa în 1952, oferind detalii despre conținutul manuscriselor și despre locul unde au fost ascunse.
După 1989, odată cu deschiderea arhivelor est-germane și sovietice, au apărut speranțe noi. Arhiviștii au verificat mii de dosare ale Gestapo-ului, dar manuscrisele lui Kafka nu au fost găsite. De asemenea, multe documente ale poliției secrete naziste au fost distruse în timpul războiului sau au fost transferate în Uniunea Sovietică, unde au dispărut definitiv în birocrația KGB-ului.
În 1998, cercetătorii din Israel și Germania au lansat un nou proiect: Kafka Project, coordonat de profesoara Kathi Diamant (fără legătură de rudenie cu Dora). Aceasta, împreună cu o echipă internațională, a continuat cercetările în arhivele europene și a descoperit documente indirecte – rapoarte, liste de confiscări, urme administrative ale acelor manuscrise.
Deși textele în sine nu au fost recuperate, acest demers a adus o lumină importantă asupra contextului politic al vremii și a eforturilor Dorei de a păstra memoria lui Kafka în viață. Proiectul este activ și în prezent, iar cercetătorii nu exclud posibilitatea ca într-o zi, într-o arhivă uitată sau într-un dosar nerevizuit, manuscrisele să fie redescoperite.
Pierderea manuscriselor confiscate de Gestapo a devenit, paradoxal, parte integrantă din mitologia kafkiană. Scriitorul care și-a dorit dispariția completă a operei sale a fost trădat de prieteni și salvat de posteritate, dar a fost, totodată, învins de cruzimea istoriei. Dacă textele ar fi fost păstrate, poate am fi cunoscut un Kafka diferit. Dacă dorința lui ar fi fost respectată, nu l-am fi cunoscut deloc.
Anul acesta, pe 3 iunie, s-au împlinit 73 de ani de când a murit Franz Kafka. Tot anul acesta, pe 3 iulie, se împlinesc 142 de ani de la nașterea sa.
