Când problema devine presa, nu justiția
Dacă cineva mai avea dubii în privința direcției în care se îndreaptă conducerea sistemului judiciar, interviurile pentru promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție le risipesc aproape complet.
În loc ca discuția să se concentreze pe calitatea actului de justiție, pe durata proceselor, pe practica neunitară sau pe încrederea publicului în instanțe, unul dintre subiectele centrale a fost ceea ce președinta Înaltei Curți, Lia Savonea, a numit „excesul de dezbatere juridică” din presă și societate.
Mesajul este îngrijorător
Nu pentru că s-ar discuta despre protejarea prezumției de nevinovăție sau despre presiunile care pot exista asupra judecătorilor – acestea sunt teme legitime. Ci pentru că, în cadrul acestor interviuri, dezbaterea pare să alunece spre o idee mult mai periculoasă: limitarea posibilității presei și a societății civile de a comenta hotărârile instanțelor.
Acest lucru reiese și mai clar din răspunsul Soniei Deaconescu, declarată ulterior admisă pentru promovarea la Secția penală a Înaltei Curți. Ea a susținut explicit că ar trebui să existe „limitări mai ferme” stabilite prin lege asupra posibilității mass-mediei și a societății civile de a face aprecieri despre soluțiile pronunțate de instanțe.
O asemenea idee răstoarnă logica unei societăți democratice.
Hotărârile instanțelor nu sunt acte sacrosancte, ferite de orice analiză publică. Ele sunt pronunțate în numele legii și, tocmai de aceea, pot și trebuie să fie discutate, analizate, criticate sau lăudate.
Libertatea presei și libertatea de exprimare nu încetează la ușa tribunalului. Dimpotrivă, controlul public asupra modului în care funcționează justiția reprezintă una dintre garanțiile că aceasta rămâne responsabilă în fața societății.
Există, desigur, limite deja consacrate de lege: calomnia, defăimarea, încălcarea prezumției de nevinovăție sau influențarea ilegală a martorilor și a proceselor. Dar a propune limitarea generală a comentariilor despre soluțiile instanțelor înseamnă cu totul altceva. Înseamnă transformarea criticii publice într-o problemă care trebuie redusă, nu acceptată.
Mai grav este că această preocupare nu pare să fi rămas la nivelul unei simple întrebări adresate candidaților.
Pe 10 iunie, Secția pentru Judecători a CSM a adoptat o hotărâre prin care a întocmit o veritabilă „listă neagră” cu jurnaliști, instituții de presă, organizații și persoane publice care criticaseră sistemul judiciar. Documentul a fost tradus în română, engleză și franceză și transmis instituțiilor europene relevante.
Faptul că o instituție constituțională identifică și inventariază vocile critice din spațiul public este, în sine, un gest profund problematic. Într-o democrație, criticile la adresa justiției se combat prin argumente și transparență, nu prin catalogarea celor care le formulează.
Împreună, aceste episoade conturează o viziune îngrijorătoare: problema nu mai este felul în care funcționează justiția, ci faptul că aceasta este discutată și criticată în public.
Or, tocmai această dezbatere publică este una dintre garanțiile unui stat de drept. Presa, organizațiile civice și cetățenii nu sunt spectatori obligați la tăcere în fața hotărârilor judecătorești. Ei au dreptul să le analizeze, să le critice și să ceară explicații, atât timp cât respectă legea.
O justiție independentă nu are nevoie de protecție împotriva criticii. Are nevoie de argumente, transparență și încrederea cetățenilor. Iar încrederea nu se câștigă reducând dezbaterea publică, ci acceptând că, într-o societate liberă, nici măcar puterea judecătorească nu este imună la critică.
