Pantofii de pe malul Dunării. Istorie, crimă, durere și moarte. Încălțămintea copiilor îți strânge stomacul și te face să plângi

Pe malul Dunării, în centrul Budapestei, se află unul dintre cele mai puternice memoriale dedicate victimelor Holocaustului: „Shoes on the Danube Bank” (Pantofii de pe malul Dunării). Monumentul, realizat în 2005 de regizorul Can Togay și sculptorul Gyula Pauer, comemorează un episod real și documentat al crimelor comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Ungaria. În spatele simbolului simplu al pantofilor abandonați se află o istorie brutală, bine documentată de istorici.

Ungaria a fost aliată cu Germania nazistă în cea mai mare parte a războiului. Până în 1944, deși existau legi antisemite severe (inclusiv limitări economice și sociale), evreii din Budapesta nu fuseseră deportați în masă, spre deosebire de alte regiuni din Europa.

Situația s-a schimbat radical în martie 1944, când Germania a ocupat Ungaria (Operațiunea Margarethe), temându-se că guvernul maghiar ar putea negocia pace separată. După ocupare, deportările au început rapid.

Între mai și iulie 1944, aproximativ 437.000 de evrei din Ungaria (în principal din provincie) au fost deportați la Auschwitz-Birkenau. Majoritatea au fost uciși la scurt timp după sosire. Budapesta a fost, pentru o perioadă, o excepție — dar doar temporar.

În octombrie 1944, regentul Miklós Horthy a încercat să scoată Ungaria din război. Ca reacție, Germania a organizat o lovitură de stat și a instalat la putere partidul fascist maghiar Nyilaskeresztes Párt (Partidul Crucilor cu Săgeți / Arrow Cross), condus de Ferenc Szálasi.

Acest regim a fost mult mai radical și violent decât guvernul anterior. Membrii Arrow Cross au început imediat o campanie de teroare în Budapesta, îndreptată în special împotriva evreilor rămași în capitală.

Una dintre metodele de execuție utilizate de milițiile Arrow Cross a fost împușcarea victimelor pe malul Dunării.

Documentele istorice, mărturiile supraviețuitorilor și investigațiile postbelice descriu un tipar clar:

Victimele (evrei, dar și uneori opozanți politici) erau adunate din case, ghetouri sau de pe stradă, apoi erau duse pe malul Dunării, în grupuri. Li se ordona să-și scoată pantofii, pentru că pantofii erau considerați bunuri valoroase și reutilizabile într-o perioadă de război și lipsuri.

Victimele erau aliniate și împușcate. Cadavrele cădeau în Dunăre și erau luate de curent.

Există relatări că uneori nu toți erau împușcați individual — pentru a economisi muniția, unii erau legați între ei, iar un singur glonț putea provoca căderea întregului grup în apă.

Nu exista selecție pe criterii de vârstă sau capacitate de muncă. Execuțiile erau arbitrare și motivate de ideologie antisemită și teroare.

Nu există o cifră exactă pentru numărul celor uciși pe malul Dunării. Totuși, istoricii oferă estimări bazate pe documente și mărturii, astfel că aproximativ 10.000 – 20.000 de evrei au fost uciși în Budapesta doar de către Arrow Cross între octombrie 1944 și ianuarie 1945.

Din aceștia, mii au fost executați pe malul Dunării. Documentele nu au fost ținute riguros (sau au fost distruse), iar multe crime au fost comise haotic.

Alte metode folosite mai erau marșurile forțate (mii de evrei trimiși pe jos spre Austria, mulți murind pe drum), foamete și boli în ghetou, execuții în masă în alte locuri din oraș

Ghetoul din Budapesta, creat în noiembrie 1944, a devenit extrem de supraaglomerat. La eliberarea orașului de către Armata Roșie, în ianuarie 1945, aproximativ 70.000 de evrei au fost găsiți în viață în ghetou, mulți în condiții critice.

În ianuarie 1945, Budapesta a fost eliberată de trupele sovietice după un asediu lung și devastator. Regimul Arrow Cross s-a prăbușit, iar crimele au încetat.

După război, liderii Arrow Cross au fost judecați, iar Ferenc Szálasi, premierul fascist al Ungariei, a fost executat în 1946.

Monumentul ridicat în 2005 nu este o reconstrucție literală a unei scene, ci un simbol.

Un român aflat în vizită la Budapesta descrie experiența trăită la memorialul „Shoes on the Danube Bank” ca fiind profund emoționantă și copleșitoare. El vorbește despre liniștea apăsătoare a locului și despre rândurile de pantofi de metal care reamintesc de victimele evreiești ucise acolo în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Turistul își imaginează viețile celor care au purtat acei pantofi și se întreabă de ce au fost condamnați la moarte. Adam Adrian vorbește despre cruzimea umană, asupra sensului războaielor și asupra faptului că astfel de tragedii continuă să se repete. Bărbatul își îndeamnă prietenii de pe Facebook ca istoria să nu fie uitată și se cutremură la gândul că victimele ar fi putut fi chiar el sau familia sa.