Cum și-a „reprogramat” creierul în șase săptămâni. Experimentul unei jurnaliste BBC

Jurnalista Melissa Hogenboom, cunoscută pentru materialele sale BBC Reel, a decis să transforme o temă de cercetare într-o experiență personală. Timp de șase săptămâni, ea a urmat un program bazat pe „mindfulness”, atenție conștientă și mici schimbări de rutină, pentru a vedea dacă astfel de practici pot influența felul în care funcționează creierul. La început și la final, a fost supusă unor scanări cerebrale, iar comparația dintre rezultate a arătat modificări subtile, dar măsurabile.

Melissa Hogenboom pornește de la o întrebare care îi preocupă tot mai mult pe cercetători: cât de mult putem influența sănătatea creierului prin gesturi aparent simple, repetate zi de zi?

Ca jurnalistă în domeniul științei, era deja familiarizată cu studiile despre neuroplasticitate, adică acea capacitate a creierului de a se adapta, de a învăța și de a-și reorganiza conexiunile în funcție de experiențe. Totuși, de această dată, nu s-a mulțumit să relateze concluziile altora. A vrut să testeze totul pe propria piele.

Experiența a început într-un laborator de la Royal Holloway, University of London, unde Melissa a intrat într-un aparat de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională. Acolo a fost scanată înainte de începerea programului. În timp ce stătea întinsă în aparat și încerca să privească o cruce neagră, și-a dat seama cât de greu este, de fapt, să nu te gândești la nimic. Mintea îi sărea de la o idee la alta, de la un detaliu banal la o grijă de moment. Tocmai această agitație interioară avea să devină una dintre temele centrale ale experimentului.

Scopul nu era să demonstreze miracole, ci să afle dacă anumite practici zilnice pot avea efecte vizibile asupra creierului și, în același timp, asupra stării psihice. Pentru acest demers, a lucrat alături de Thorsten Barnhofer, profesor de psihologie clinică la University of Surrey, specialist în mindfulness și în efectele acestei practici asupra stresului și emoțiilor dificile.

Programul pe care l-a urmat Melissa a durat șase săptămâni.

Pe hârtie, totul poate părea ușor. În practică, Melissa povestește că lucrurile au fost mult mai complicate. În primele minute ale unei sesiuni, reușea să se concentreze pe respirație sau pe senzațiile din corp, așa cum i se cerea. Apoi, aproape inevitabil, apăreau alte gânduri. Își amintea o discuție avută cu câteva săptămâni în urmă, se gândea la o programare la dentist, trecea apoi la un termen-limită de la serviciu și, fără să-și dea seama, era deja prinsă într-un flux continuu de preocupări. A observat astfel cât de repede sare mintea de la un subiect la altul și cât de obositor poate deveni acest mecanism atunci când funcționează fără pauză.

Această constatare a fost importantă tocmai pentru că această atenție conștientă la momentul prezent nu înseamnă eliminarea gândurilor, ci observarea lor. Melissa a înțeles treptat că rătăcirea minții nu este, în sine, ceva rău.

Capacitatea de a anticipa, de a planifica și de a imagina scenarii este utilă și chiar esențială în multe contexte. Problema apare atunci când această tendință scapă de sub control și se transformă în ruminație, îngrijorare continuă sau stres prelungit.

Potrivit lui Barnhofer, tocmai de aceea practicile de reflecție sunt importante: ele ajută la reglarea reacțiilor emoționale, diminuează presiunea psihică și permit creierului să rămână mai flexibil, mai capabil să se adapteze.

Melissa spune că nu era neapărat candidatul ideal pentru un astfel de experiment, pentru că nivelul ei de stres, măsurat înainte și după program, nu era unul ridicat.

Cu toate acestea, chiar și în cazul ei, efectele au fost resimțite. Pe măsură ce săptămânile treceau, a observat că poate să-și aducă mai ușor atenția înapoi la prezent și că gândurile nu o mai poartă atât de repede dintr-o direcție în alta. Mintea devenise puțin mai liniștită, mai puțin încărcată.

În paralel cu acest program de reflecție, de analiză a gândurilor, Melissa a filmat și alți specialiști în neuroștiință pentru documentarul său, „Brain Hacks”, și a descoperit că meditația nu este singurul factor care susține plasticitatea cerebrală.

Mișcarea fizică joacă și ea un rol important. Nu și-a schimbat radical stilul de viață, dar a continuat să alerge și chiar s-a ambiționat să își îmbunătățească ritmul la cursele de 5 kilometri din parcul din apropierea casei. Ideea că și exercițiul fizic poate contribui la sănătatea creierului i-a oferit o motivație suplimentară.

Specialiștii intervievați de ea explică faptul că activitatea fizică stimulează procesele care favorizează adaptarea creierului, iar atunci când este combinată cu sarcini cognitive sau cu învățarea unor lucruri noi, efectele pot fi și mai puternice.

În documentarea sa, Melissa a ajuns inclusiv în centre unde cercetătorii studiază dezvoltarea timpurie a creierului sau recuperarea după traumatisme cerebrale severe. A văzut cât de importantă este neuroplasticitatea la bebeluși, dar și la pacienți care încearcă să își recapete anumite funcții pierdute. Pentru ea, toate aceste exemple au întărit ideea că acest mecanism nu este abstract, ci real și prezent în multe etape ale vieții.

La finalul celor șase săptămâni, a venit momentul celei de-a doua scanări. Melissa s-a întors pentru a vedea dacă între cele două imagini există vreo diferență. Rezultatele au arătat că da, au existat unele modificări. Una dintre ele a fost observată la nivelul amigdalei, o structură implicată în procesarea emoțiilor și a stresului. Pe partea dreaptă, volumul unei jumătăți a amigdalei se redusese ușor. Schimbarea era mică, dar măsurabilă, iar acest lucru era în acord cu literatura științifică despre efectele mindfulness-ului.

A doua modificare a fost observată în zona cortexului cingular, o regiune importantă pentru reacțiile emoționale și comportamentale, dar și pentru așa-numita „default mode network”, rețeaua cerebrală activă atunci când mintea rătăcește sau intră în stări de ruminație. În cazul Melissei, această zonă crescuse ușor, ceea ce sugera un control mai bun asupra acestor procese mentale.

Ea însăși spune că a fost surprinzător să vadă pe ecran că ceea ce trăise subiectiv în timpul exercițiilor – o minte ceva mai calmă, mai puțin invadată de gânduri – avea și un corespondent în imagini.

Totuși, jurnalista introduce și o nuanță esențială. Nu prezintă experiența ca pe o dovadă absolută și nici ca pe o rețetă universală. Recunoaște clar că este vorba despre un singur caz și că unele dintre modificări ar fi putut apărea și din alte motive, având în vedere că creierul se schimbă oricum în permanență.

Tocmai această precauție face relatarea mai credibilă. Melissa Hogenboom nu spune că și-a „transformat” radical creierul și nici că șase săptămâni de meditație rezolvă automat probleme complexe. Ce arată, de fapt, experiența ei este altceva: că obiceiurile zilnice nu sunt lipsite de importanță, că atenția, mișcarea și gestionarea stresului pot avea efecte reale și că relația dintre corp, minte și creier este mult mai strânsă decât pare.