Călăii dintr-un centru de detenție. Cum a torturat ani la rând mii de tineri cel mai prolific abuzator sexual din istorie, devenit pastor și decorat de stat. Îi viola și îi strangula. Trăiau orori greu de imaginat. Cazul, mușamalizat de magistrați

Un infern ascuns timp de decenii într-un centru de detenție pentru tineri din County Durham. Neville Husband, ofițer de cantină devenit preot, a condus timp de peste 20 de ani o rețea de abuzuri sexuale și torturi, ignorată de autorități și acoperită de instituțiile statului britanic.

În inima comitatului Durham, la marginea unei localități aparent liniștite, s-a desfășurat una dintre cele mai cumplite pagini din istoria recentă a Marii Britanii. Între 1961 și 1987, în centrul de detenție Medomsley — un fost orfelinat din perioada victoriană transformat în unitate pentru tineri infractori — peste două mii de băieți au fost bătuți, umiliți și violați, scrie Dailymail.co.uk.

Cei care trebuiau să-i reabiliteze au devenit călăii lor. În fruntea acestui infern s-a aflat Neville Husband, un ofițer de cantină cu un trecut tulbure, descris ulterior de autorități drept „cel mai prolific abuzator sexual din istoria Marii Britanii”.

Un raport devastator al Ombudsmanului pentru Închisori, intitulat „Operation Deerness”, publicat în 2025, a confirmat dimensiunea inimaginabilă a abuzurilor și complicitatea instituțională care a permis ca ele să continue timp de aproape trei decenii.

Centrul Medomsley a fost deschis în 1961, într-o perioadă în care Marea Britanie încerca să reformeze tinerii delincvenți printr-un regim de disciplină militară.

În teorie, scopul era reeducarea băieților cu vârste între 17 și 21 de ani, condamnați pentru fapte minore – furturi, neplata amenzilor, mici infracțiuni. În realitate, locul a devenit un lagăr de corecție condus de frică, violență și abuz.

„De la momentul în care tinerii ajungeau acolo, erau dezbrăcați, bătuți și umiliți. Erau obligați să se adreseze tuturor cu ‘Sir’ și să suporte bătăi în baie, în timpul muncii sau chiar la examenele medicale”, arată raportul.

În 1965, Neville Husband s-a alăturat echipei de la Medomsley în calitate de ofițer de cantină. După doar două luni, a început să abuzeze sexual de tineri.

Husband era un bărbat masiv, cu o voce autoritară, care a folosit mâncarea și izolarea drept arme de control. „Puterea pe care o exercita asupra tinerilor era completă. Capacitatea de a le da sau refuza hrana îi oferea un control total”, a explicat Ombudsmanul Adrian Usher.

Deși ocupa o funcție modestă, el avea o influență uriașă. Colegii îl priveau ca pe un „lider informal” al personalului, iar unii îl numeau „șeful din umbră”.

Raportul arată că întreaga conducere a centrului cunoștea ceea ce se întâmpla în bucătăriile lui Husband. Câțiva gardieni au mărturisit că se făceau glume sinistre despre „soțiile lui Husband” – o referire la băieții pe care îi abuza.

„Fie din complicitate, fie din neglijență profesională, personalul știa. Dacă glumeau despre ‘soțiile lui Husband’, înseamnă că înțelegeau exact ce se petrece acolo”, a spus Adrian Usher.

Într-o percheziție efectuată în anii ’70 în bucătăriile centrului, autoritățile au descoperit jucării sexuale și reviste pornografice. Reacția administrației a fost șocantă: Husband a reușit să-l convingă pe director să emită un ordin ca bucătăriile să nu mai fie niciodată verificate.

În sistemul Medomsley, violența era o regulă nescrisă. Gardienii încurajau tinerii să se bată între ei și chiar pariau pe câștigători. „Ne făceau să ne batem ca niște câini. Cine pierdea era pedepsit”, a declarat una dintre victime.

Cei aleși de Husband pentru munca în bucătărie trăiau un coșmar separat. El îi selecta personal, de obicei pe cei mai tineri, mai mici de statură sau mai vulnerabili. Într-un spațiu izolat, departe de ochii altora, îi viola, îi bătea sau îi forța să se dezbrace sub pretextul curățeniei.

Unul dintre foștii deținuți, identificat ca Martorul D, a povestit cum a fost violat și strangulat cu un cordon, în timp ce agresorul îl amenința cu un cuțit. „Simțeam că mor. Durerea era cumplită”, a spus el.

Alți băieți au descris „ritualuri de inițiere” în care erau imobilizați de colegi și agresați sexual cu obiecte, la ordinele lui Husband.

Cazul Medomsley nu a fost un accident izolat. De la început, sistemul britanic de detenție juvenilă a fost conceput pe o filozofie a „disciplinei șoc”, susținută în anii ’80 chiar de guvernul condus de Margaret Thatcher. Această ideologie a permis ca violența să fie considerată parte a procesului de reeducare.

În raportul său, Adrian Usher a arătat că Ministerul de Interne, Serviciul Penitenciar și Poliția au ignorat sistematic semnalele de alarmă. „Medomsley a funcționat, practic, în afara legii. Lipsa totală de control, supraveghere și responsabilitate a creat un teren fertil pentru un prădător ca Neville Husband”, a scris Usher.

Mai mult, există probe că un ofițer de poliție aflat în activitate și chiar un magistrat au participat la unele dintre abuzuri. O victimă a relatat că a fost dusă „într-o casă luxoasă”, unde a fost violată de Husband și de „un bărbat care l-a trimis la Medomsley”.

După ce a părăsit centrul în 1985, Husband nu a fost anchetat. Dimpotrivă, a fost decorat cu Medalia pentru Serviciu Imperial, iar mai târziu a devenit pastor în Biserica Reformată Unită din Durham.

În 1999, poliția l-a arestat în cadrul unei anchete privind distribuția de materiale pornografice cu minori. În casa sa au fost găsite peste 30 de casete pornografice „hardcore”, însă dosarul a fost respins din motive procedurale. Biserica l-a reprimit în funcție în 2000.

Abia după anul 2001, în urma presiunilor venite din partea victimelor, poliția Durham a redeschis cazul. În cadrul Operațiunii Halter, Husband a fost găsit vinovat de 11 infracțiuni sexuale și condamnat la 8 ani de închisoare. În 2005, alte șase victime au obținut noi condamnări, iar pedeapsa i-a fost extinsă la 10 ani.

Judecătorul a refuzat continuarea altor procese, considerând că „nu mai este în interesul public”, fapt care a lăsat sute de victime fără dreptate. Husband a fost eliberat în 2009 și a murit în 2010, fără să-și fi ispășit complet pedeapsa.

Investigațiile ulterioare, Operation Seabrook (2013–2023), au identificat peste 2.000 de victime și cel puțin șase foști angajați ai centrului implicați în violuri, bătăi și torturi. Printre complici s-a aflat Leslie Johnston, un magazioner acuzat de 33 de acte de agresiune sexuală.

Unii foști deținuți au descris cum Husband și Johnston îi amenințau cu moartea. „Mi-au spus că mă pot face să dispar. Că nu o să ies viu de acolo.”
Alții au fost umiliți rasial sau bătuți până la leșin în timpul „antrenamentelor fizice”.

În august 2025, Departamentul Juridic al Guvernului britanic a primit aproape 2.900 de plângeri privind abuzuri fizice și sexuale comise la Medomsley. Ministerul Justiției a recunoscut că a plătit deja peste 3,6 milioane de lire în despăgubiri.

„Ceea ce s-a întâmplat acolo a fost o catastrofă morală. Statul britanic a eșuat în datoria sa de protecție”, a spus Usher. „Vorbeam cu victime care au acum 60–70 de ani și încă nu pot forma relații, nu pot avea încredere în nimeni. Viața lor a fost distrusă.”

Pentru mulți, Medomsley a devenit simbolul tăcerii instituționale. Un loc unde mii de tineri au fost abuzați sub acoperirea statului, iar prădătorii au fost protejați și recompensați.

Peste două decenii de abuzuri sexuale și violență la Medomsley au fost acoperite de autorități, polițiști și magistrați, în timp ce victimele erau lăsate fără voce și protecție. Raportul Operation Deerness dezvăluie o rețea sistemică de complicitate și mușamalizare.

De la primele zile de funcționare, centrul de detenție Medomsley a fost conceput ca un loc în care violul, bătăile și umilința erau reguli nescrise. Dar ceea ce a făcut ca abuzurile să dureze aproape trei decenii a fost tăcerea și complicitatea instituțională.

Raportul detaliat al Ombudsmanului pentru Închisori, Operation Deerness, arată cum angajați ai centrului, funcționari din Serviciul Penitenciar, polițiști și chiar magistrați au permis lui Neville Husband și altor abuzatori să continue fără repercusiuni.

Una dintre cele mai șocante descoperiri ale anchetei a fost implicarea unor membri ai forțelor de ordine și a unui magistrat. Dovezile arată că unul dintre ofițerii de poliție aflați în activitate a participat la abuzuri, iar mărturii ale victimelor sugerează că un magistrat ar fi fost implicat într-un incident de agresiune sexuală.

Unul dintre foștii deținuți povestește: „Am fost dus într-o casă luxoasă unde am fost abuzat sexual de Neville Husband și de mai mulți bărbați. Unul dintre ei era ‘tipul care m-a trimis la Medomsley’. Nu a spus explicit că era magistrat, dar asta am înțeles eu.”

Aceste descoperiri arată că sistemul legal, poliția și administrația centrului erau interconectate într-o rețea de protecție a abuzatorilor, permițându-le acestora să acționeze în continuare fără teama de urmări.

Raportul Operation Deerness subliniază că personalul Medomsley era conștient de abuzuri, dar a ales să le ignore sau să le transforme în subiect de glume. În bucătării, victimele lui Husband erau poreclite „soțiile lui Husband”, iar angajații râdeau și făceau haz de pe urma suferinței lor.

Ombudsmanul Adrian Usher a explicat că „fie că este vorba de neglijență sau de complicitate, dacă membrii personalului fac glume despre abuz sexual, asta arată că știau exact ce se întâmplă. Ori au fost complici, ori atât de profesioniști încât nu au vrut să vadă nimic.”

Această „cultură a tăcerii” a permis ca abuzurile să continue, transformând centrul într-un mediu în care frica și izolarea erau instrumente de control.

Deși unele plângeri au ajuns la conducerea centrului și la autoritățile locale, acestea au fost în mare parte ignorate. De exemplu, în cazul decesului lui David Victor Caldwell, un tânăr de 18 ani, familia a acuzat neglijență, dar ancheta administrativă nu a condus la nicio sancțiune.

Un alt deținut, Ian Angus Shackleton, a murit de diabet, iar verdictul coronerului a fost de „accident”, fără ca nimeni să fie tras la răspundere.

Abuzurile lui Husband și ale colegilor săi au continuat, în ciuda faptului că superiorii erau conștienți de comportamentul lor. Un exemplu revelator este descoperirea de jucării sexuale și pornografie în bucătăriile centrului, fără ca acestea să fie confiscate sau ca perpetratorii să fie pedepsiți.

Raportul detaliază că, deși existau mărturii directe, sesizări și dovezi materiale, nu s-au luat măsuri concrete. Adrian Usher a explicat că „oricine a lucrat la Medomsley în acea perioadă trebuie să-și examineze propria conștiință. Există persoane care știau că se petreceau lucruri grave și nu au făcut nimic.”

Această lipsă de supraveghere a permis lui Husband să manipuleze nu doar deținuții, ci și personalul. El a fost un „arch manipulator”, având o influență considerabilă în Asociația Ofițerilor Penitenciari și folosindu-și poziția pentru a intimida atât colegi, cât și victime.

De asemenea, raportul arată cum recompensele și pedepsele erau folosite pentru control, iar izolarea fizică și psihologică a deținuților a făcut imposibilă depunerea de plângeri. Tinerii nu aveau voie să-și viziteze familia și erau adesea împiedicați să trimită scrisori acasă.

Începând cu anul 2001, Durham Constabulary a inițiat trei investigații majore: Operation Halter 1, Halter 2 și Operation Seabrook. Acestea au scos la iveală amploarea abuzurilor fizice și sexuale:

• Peste 2.000 de victime confirmate;
• Neville Husband găsit vinovat de 27 de infracțiuni sexuale împotriva a 24 de victime;
• Colaboratorul Leslie Johnston implicat în 33 de cazuri de abuz, unele singur, altele alături de Husband;
• Dovezi că unii ofițeri și personal de noapte participaseră direct la violență și agresiuni sexuale.

Cu toate acestea, unii judecători au considerat că nu mai era în interesul public să se continue urmărirea penală, lăsând multe victime fără dreptate.

Unul dintre martori povestește cum a fost forțat să întrețină acte sexuale sub amenințarea unui cuțit. „Am fost pus să fac sex oral, cu un cuțit la gât. Tremuram și vomitam de frică. Mi-au spus că dacă voi spune ceva, voi dispărea.”

Alți tineri au fost umiliți public sau bătuți în fața colegilor, iar unii au fost folosiți pentru a abuza alți deținuți, ca parte a „ritualurilor de inițiere”.

Cultura de frică, combinată cu recompensele și izolarea impuse de Husband, a transformat Medomsley într-un mediu complet controlat de abuzatori.

După aproape șase decenii, victimele centrului de detenție Medomsley încă poartă urmele violenței fizice și sexuale. Raportul Operation Deerness dezvăluie impactul pe termen lung și chemarea la responsabilitate morală și legală a autorităților.

Medomsley Detention Centre, situat în County Durham, este sinonim cu o istorie de abuzuri sistemice: peste 2.000 de tineri au fost supuși violenței fizice și abuzului sexual, iar sute dintre ei au fost victimele lui Neville Husband, unul dintre cei mai prolifici infractori sexuali din istoria britanică.

Mărturiile victimelor arată o realitate cutremurătoare: deținuți traumatizați, cu probleme de sănătate mintală, incapacitatea de a întreține relații și lipsa încrederii în instituțiile statului. Unul dintre supraviețuitori a povestit:

„Nu pot avea o relație normală cu nimeni. Nu pot să am încredere în oameni, nici măcar în cei apropiați. Ce s-a întâmplat la Medomsley m-a urmărit întreaga viață.”

Alții au descris coșmaruri constante, anxietate severă și tulburări de stres post-traumatic, legate direct de bătăile și abuzurile suferite în detenție. Această experiență a fost agravată de lipsa de reacție a autorităților, ceea ce a dus la un sentiment profund de trădare și abandon.

Ombudsmanul Adrian Usher a subliniat că „ce mi se pare cel mai șocant este longevitatea abuzurilor care nu au fost oprite și efectele pe care acestea le-au avut asupra vieților oamenilor. Vorbesc cu victime care acum sunt în șase și șaptezeci de ani și își amintesc întreaga viață, văzând clar impactul devastator.”

Ministerul Justiției britanic a plătit, până în 2019, 3,6 milioane de lire sterline pentru a soluționa 237 de cereri de despăgubire pentru abuzuri sexuale comise de Neville Husband. Cu toate acestea, mulți supraviețuitori consideră că banii nu pot compensa traumele psihologice și fizice pe termen lung.

De asemenea, operațiunile Halter și Seabrook au dus la condamnări ale unor angajați implicați în abuzuri, dar criticii spun că anumite cazuri au fost oprite de instanțe pe motiv de „interes public”, lăsând victimele fără justiție deplină. Această decizie a subliniat un alt nivel de complicitate instituțională și a adâncit sentimentul de nedreptate.

Raportul Operation Deerness a generat reacții puternice în rândul organizațiilor de protecție a copiilor și a drepturilor omului. Pia Sinha, directorul Prison Reform Trust, a declarat că „acest raport este un memento dureros al importanței transparenței, protecției și responsabilității în instituțiile închise. Este vital ca aceste fapte să fie recunoscute și amintite.”

Andrea Coomber KC, de la Howard League for Penal Reform, a adăugat că „este aproape imposibil de înțeles amploarea abuzurilor fizice, sexuale și psihologice de la Medomsley. Mii de vieți tinere au fost distruse sub un văl de secret, în timp ce cei cu puterea de a opri tortura fie au contribuit la ea, fie au întors privirea.”