INTERVIU De la „Falconetti” în curtea școlii, la autoare de succes. Povestea scriitoarei Arcadia Solum — soție, mamă și bunică — reinventată la 50 de ani: „Nu am crezut niciodată că am vreun har. Mi-am dorit să fiu conducător de căruță cu coviltir”

Drumul meu spre Arcadia nu a fost rezultatul unei căutări convenționale, ci mai degrabă o întâlnire organică prin intermediul cuvintelor. Am descoperit-o mai întâi în spațiul virtual, atrasă de modul ei direct, cald și plin de doze de umor fin în care își așternea gândurile pe Facebook. Textele ei m-au făcut să îmi doresc să o cunosc și să descopăr cine este autoarea cărții „Manual pentru bunici”.

Ceea ce a început ca o simplă urmărire a scrierilor ei s-a transformat rapid într-o curiozitate pentru perspectiva ei asupra vieții, a educației prin empatie și a evoluției personale continue. Am realizat imediat că în spatele ecranului nu se află doar o femeie care scrie frumos, ci o povestitoare înscrisă într-un dialog permanent cu propria curiozitate, un om care nu lasă nicio zi să treacă fără să învețe ceva nou și care are generozitatea de a împărtăși toate aceste descoperiri cu cei din jur.

Între rolul de bunică dedicată, pasiunea neobosită pentru scris și apetitul insaţiabil pentru cunoaștere, Arcadia Solum este o prezență pe cât de autentică, pe atât de efervescentă. Autoare a primului ghid de grandparenting din România și specialistă în copywriting, ea reușește să transforme fiecare conversație într-o lecție de deschidere, umor și asumare.

Chiar dacă se consideră un om singuratic, scriitoarea Arcadia Solum este una dintre acele persoane cu care te împrietenești instant și ai impresia că o cunoști de-o viață. Vă invit să o descoperiți și voi prin acest interviu.

Actualitate.net: De când există pasiunea pentru scris și cum a început acestă călătorie?

Arcadia Solum: Cu scrisul nu mi-am imaginat că o să fac atât demulte lucruri în viață. Eu mi-am schimbat radical jobul cam o dată la 5 ani. Am lucrat într-un orfelinat, am făcut și design vestimentar, după ce am urmat timp de 2 ani cursuri la Casa de Modă, cu cel mai bun meșter pe care l-aveau ei acolo. Și care m-a învățat nu doar teorie, ci și cum se construiește un tipar și care sunt proporțiile care trebuie respectate. Pasiunea asta cu hainele a venit de la frustrarea că nu găseam nimic de îmbrăcat care să fie exact pe gustul meu. Și mi-am zis: „Cât de greu poate fi să-ți faci niște haine?!”. Am terminat cursurile, după care am început să-mi fac lucruri singură. Ulterior, am avut și o afacere, timp de vreo 5 ani, am îmbrăcat doamnele bune ale orașului.

Actualitate.net: Cum funcționa atelierul pe care îl aveați atunci?

Arcadia Solum: Aveam un atelier cu două angajate și câteva cliente fidele, cărora le cream ținute din cap până în picioare. 

În privința aceasta, încerc, cumva, să o învăț și pe Alma că a te purta la modă este ceva foarte banal, ceva lipsit de creativitate. Eu sunt acum într-o etapă nouă, cresc o fată. Alma este fetiță, este fiica fiului meu. Eu am crescut un băiat. 

Peste niște ani m-am implicat și în afacerea soțului meu, care avea firmă de construcții și tot timpul avea nevoie de ajutor, așa că m-am reprofilat și în direcția aceasta. Și, la un moment dat, când nora mea, Dana, a rămas însărcinată, s-a schimbat ceva.Mi-am dorit să mă implic total în creșterea nepoatei mele.

Actualitate.net: Atunci a apărut și ideea de a scrie?

Arcadia Solum: Nu. Niciodată nu mi-am imaginat că o să scriu o carte. Am fost doar un cititor împătimit. Am citit 50 de ani ca să pot să scriu o carte.

Actualitate.net: Cum a început relația dvs. cu scrisul în mediul online?

Arcadia Solum: Nici măcar n-am început să scriu pentru că am văzut că oamenilor le place ce scriu. Primele texte publice le-am postat pe vremea când erau la modă blogurile. Era perioada aceea în care exista schimbul de genul: „eu te citesc pe tine, tu mă citești pe mine”. Îmi plăcea să scriu. De fapt, pasiunea asta a început cu mult înainte, încă din perioada în care scriam compuneri pentru olimpiadele de limba română. Mi-a plăcut literatura, da.

Bunicul meu din partea tatălui avea talent de povestitor. A păstrat toată viața primul creion cu care a mers la școală și primul lui caiet de desen. În bibliotecă am o cutie de metal din care s-a pierdut, nu știu unde, creionul. Mai era în ea și un fel de broșă făcută de el, cioplită cumva. Broșa e la mama, iar cutia aia o păstrez eu și am zis că o să i-o dau Almei, să pună ce o să vrea ea înăuntru.

Am mai avut un unchi care mi-a deschis apetitul pentru povești. Ne citea și mama, ne cumpăra cărți, dar unchiul Vasile — am scris despre el în carte —, vorbea și povestea și cu mâinile, și cu ochii, și cu corpul, își schimba vocea, era un povestitor desăvârșit!

Actualitate.net: Cum s-a mutat activitatea dvs. de pe blog pe Facebook?

Arcadia Solum: Mi-am făcut cont pe Facebook prin 2009, dacă nu mă înșel. A rămas aproape abandonat câteva luni. Intram din când în când din curiozitate, dar atât. Și, oricum, Facebook-ul de atunci nu semăna aproape deloc cu cel de astăzi.

În timp, mi-am făcut acolo o bulă de prieteni și mai scriam câte ceva, dar Facebook-ul era doar un loc pe care îl vizitam din când în când, nimic mai mult.

Ei, și în timp, după ce am început să scriu pe blog, am început să mai distribui pe Facebook articolele. Mi-am creat astfel o bulă personală și cumva acolo m-am antrenat. Primeam feedback pozitiv și pe blog, că aveam sute de urmăritori care citeau, comentau. Citeam foarte mult și eram la curent cumva cu ce se scria, recomandările mele erau considerate utile.

Prima carte pentru bunici din România, un manual născut din pasiune

Actualitate.net: Dar sunteți conștientă că scrieți bine?

Arcadia Solum: N-am crezut niciodată că am un har deosebitpentru scris. Sunt genul de om cu un simț acut al proporțiilor. Cineva spunea – nu-mi mai amintesc cine – că „una dintre folosințele bunului-simț este să detecteze și să taxeze ridicolul”. Fraza asta mi-a rămas în minte. M-am ferit mereu să devin ridicolă pretinzând că sunt mai mult decât sunt în realitate. Diana Iepure, de la Editura Paralela 45, mi-a dat încredere și mi-a spus că scriu bine. N-am crezut-o, bineînțeles. Dar a insistat să scriu, pentru că citea recenziile mele și i se părea că scriu bine și mi-a fost rușine, sincer mi-a fost rușine, să-i zic nu.

„Bine, o să mă gândesc la ideea asta, dar cam cum ați vrea să fie cartea?” „Scrie o carte despre activitățile pe care le faci cu Alma. Va fi primul manual de grandparenting din România și e posibil să fie și din Europa! Doar în America mai sunt cărți scrise special pentru bunici. Vezi că vine Gaudeamus, o termini până la Gaudeamus?”.

Am scris-o în ritmul meu, până la Bookfest. Eu când scriu, scriu în cap mai întâi și abia după aceea aștern pe hârtie, ca să zic așa. Nu mă așez la computer, încep cu titlul și apoi scriu pur și simplu. Construiesc întâi în cap scheletul textului și după aceea adaug„cărniță” pe el. Dacă, făcând alte treburi, îmi vine în minte o asociere de cuvinte, o expresie faină, mi-o notez. Că nu întotdeauna am inspirație și, dacă mi se pare că am găsit o chestie care sună bine, mi-o notez. Dacă am astfel de idei noaptea, știți ce fac? Nu le notez pe hârtie, că nu-mi pun ochelarii, nu aprind lumina. Iau telefonul și mă înregistrez vocal!

La un moment dat îmi lăsam agenda deschisă și creionul și scriam, dar a doua zi nu mai înțelegeam ce am scris, chioară de somn! Acum mă duc direct pe WhatsApp, mă înregistrez, îmi trimit mie mesaj acolo, iar a doua zi ascult.

Până la urmă, am scris cartea și am editat-o împreună cu Diana, la telefon. Lucram când puteam amândouă, câte două-trei ore. Am editat-o, în primă fază, singure, așa. Reciteam ce-am scris și-i ziceam: „Mai schimbă aia”, „Vezi că acolo am scăpat o virgulă, vezi că dincolo am o repetiție...”. A trimis-o după aceea la corectură. Florin Dumitrescu a redactat-o. Și a apărut la Bookfest, în 2023. Mai sunt câteva chestii care ne-au scăpat. A fost un pic grăbită pe final, au mai scăpat niște lucruri, dar, per total, a ieșit o carte bună, cred.

În concluzie, eu sunt aici datorită Dianei Iepure, care a crezut în mine și mi-a oferit șansa să scriu.

Actualitate.net: Ce feedback ați primit din partea oamenilor după lansare?

Arcadia Solum: Surpriza mea majoră a fost că eu am scris o carte pentru bunici, dar o cumpără părinții!

Și dacă au dat-o părinții bunicilor,mai întâi au citit-o ei. Manualul acesta îl citesc de fapt părinții și mai puțin bunicii. Sau nu știu, mă rog, sunt și bunici care îmi scriu. A fost un moment foarte fain: Mă pregăteam să plec cu mama și cu soră-mea într-un tur al mănăstirilor din nordul Moldovei, când s-a auzit sunetul de Messenger. La mine are un ton diferit, ca să știu imediat de unde vine notificarea. Mi-am zis: „Nu-l citesc acum.” A mai sunat o datăși am deschis mesajul.

„Sunt Cutărescu. Vă urmăresc pagina de Facebook și știu despre Manualul pentru bunici. Niște prieteni de-ai noștri din Italia au devenit bunici, iar mâine pleacă cineva la ei. Aș vrea să le trimit cartea cu autograf.  Știu că nu mai am cum să vă cer un autograf pe carte, dar m-am gândit că, poate, ați putea să-mi scrieți câteva rânduri. Fie pe e-mail, ca să se vadă că mesajul vine de la dumneavoastră, fie de mână, pe un bilețel cu o dedicație pentru bunicii respectivi, pe care să-l semnați.”

„De unde sunteți?”. Și doamna răspunde: „Din Piatra Neamț”.

Mi s-a făcut pielea de găină! Am zis: „Doamnă, știți ce fac eu în acest moment? Mă pregătesc să plec la Piatra Neamț!”. A rămas mască: „Nu se poate! Unde ne întâlnim?”. M-a așteptat la intrarea în oraș, la un PECO, cu manualul. I-am scris acolo o dedicație și a trimis cartea unde era de trimis. Da, prin intermediul manualului am cunoscut mulți oameni faini.

Actualitate.net: Dar cum vi s-a schimbat viața după ce ați lansat cartea? Profesional vorbind.

Arcadia Solum: Faptul că am scris o carte a devenit un fel de ”garanție” că scriu bine, dacă vreți să zicem așa.  M-am trezit, de exemplu, cu un telefon de la cineva care își făcea un site și avea nevoie de descrieri de produse, dar voiau ceva mai atipic: nu clasicul „Bună ziua, noi vindem nu știu ce”, ci voiau textul scris într-o manieră mai relaxată, mai jucăușă, așa cum văzuseră în Manualul pentru bunici. Le-am scris două-trei probe, au fost foarte încântați, încă mai colaborăm.

Actualitate.net: Cum ați făcut trecerea spre copywriting?

Arcadia Solum: După cei patru ani în care am stat full-time cu Alma — părinții ei veneau seara s-o ia, iar în weekenduri rămânea la noi, ca să poată ieși și ei, din când în când, la o înghețată sau la o pizza —, am simțit că venise momentul să-mi planific din nou viața. Am obiceiul să-mi fac planuri din timp, ca să nu mă trezesc nepregătită.

Când s-a născut ea, mi-am lichidat firma și m-am angajat la cea afiului meu. El îmi plătea contribuțiile la stat, ca să pot sta eu cu Alma. Și la un moment dat mi-am zis: „Bun, sunt bunică, dar, dacă o creștem cum trebuie, Alma va deveni tot mai independentă. Eu ce fac atunci cu viața mea? Trebuie să fac ceva!”

Și mi-am zis: Îmi place să scriu? Da. Hai să văd ce pot face cu asta. Și-am făcut tot felul de cursuri de copywriting, de marketing, de storytelling. Acum am o firmă în domeniul ăsta. 

Lecțiile dure din copilărie și lupta cu bullying-ul

Actualitate.net: Dar ce credeți că a contribuit la formarea dvs. ca persoană? Ce v-a impactat cel mai mult în copilăria dvs.?

Arcadia Solum: M-am născut la Tulgheș, în „ungurime” și, evident, vorbeam specific zonei. Și brusc, părinții au decis că ne mutăm în alt oraș. A fost un șoc. Imaginați-vă cum e să intri într-o lasă cu 36 de copii, iar tu să vorbești foarte diferit. „Doamne, s-a terminat cu viața noastră, cu fericirea noastră!”, ziceam eu și soră-mea. Ea e mai mică decât mine cu un an și trei luni. Și cumva părinții m-au responsabilizat: „Ești sora mai mare, trebuie să o aperi”. Și am am apărat-o mereu, pentru că din cauza accentului noi am avut parte de mult bullying. Colegii foloseau intenționat regionalisme ca să nu înțelegem noi ce vorbesc. A fost trauma vieții noastre.

Actualitate.net: Și erau agresivi copiii acolo?

Arcadia Solum: Nu pot să zic că a fost cu bătaie sau agresiuni fizice mari. Apropo de bullying, există bullying fizic, bullying verbal, bullying relațional și, mai nou, bullying cibernetic. La noi a fost relațional și verbal. Râdeau de noi din orice.

Aveam o relație apropiată cu părinții, le spuneam, dar am primit același discurs timp de un an, doi, trei: „Întorci și celălalt obraz, te porți frumos; trebuie să înveți atât de bine, încât să câștigi respectul prin ceea ce ești, prin ceea ce știi, nu cu pumnul. Dacă ești lovită, nu răspunzi, nu dai și tu!”.

La un moment dat, sora mea a început să agresată foarte rău de unul dintre colegi. Ea era agresată și fizic. Și de câte ori venea pauza și se deschidea ușa clasei, primul meu gând era să mă uit să văd dacă sora mea este acolo, dacă mă așteaptă să-mi spună ce i s-a mai întâmplat. M-am dus la diriginta ei, m-am dus la profesori, le-am spus, dar nimeni nu făcea nimic.

Și, la un moment dat, eram elevă de serviciu. Fusesem la ora de sport și trebuia să strâng sala, să aranjez pe acolo. Sala de sport era în curte. Și l-am văzut pe agresorul surorii mele. Venea pe trotuar așa, cu ghiozdanul în spate. Am alergat, l-am prins de guler și i-am tras o mamă de bătaie... I-am zis: „Oriunde o vezi pe sora mea, tu trebuie să fii pe partea cealaltă!”. Și am obținut de la el promisiunea că în viața lui n-o să o mai agreseze. M-au chemat la cancelarie, mi s-a spus că voi fi exmatriculată și că mi se va scădea nota la purtare. Și i-au chemat pe părinți la școală, că era un caz grav, iar părinții mei au început să-și ceară scuze, spunând că le pare rău, că ei ne educă frumos. Mie mi-a crescut furia la cote... Am zis: „Eu trebuie să-mi cer scuze? Eu trebuie să recunosc că am făcut ceva greșit? De ani de zile vă spun la toți că nu mai pot să suport când o văd pe sora mea plângând în fiecare pauză! Niciunul n-ați făcut nimic! Nu-mi cer scuze, fiindcă eu am ajuns aici din cauză că nimeni n-a făcut nimic!”.

Și profesorul de matematică, domnul Bucur, a spus acolo, în ședință: „Doamna directoare, noi suntem de vină și propun să nu i se scadă nota la purtare. Este destul că a fost muștruluită aici”. Și într-adevăr avea autoritate profesorul, fiindcă nu mi s-a scăzut nota la purtare.

Nu eram un copil cu probleme. Învățam foarte bine, luam întotdeauna premii. Dar anii ăia în care am fost ciuca-bătăilor și-au pus amprenta.

Sora mea a suportat și abuz fizic, în schimb. Pe vremea aia se difuza la televizor filmul „Om bogat, om sărac”, și era un personaj care se numea Falconetti. La școală, după episodul acela, am devenit Falconetti. Colegii mi-au dat porecla Falconetti.

Când am ajuns la liceu am schimbat complet foaia. Am zis: „Aici nimeni nu știe că sunt eu de la Tulgheș”. Deja nu mai vorbeam cu accent. Și am devenit un fel de vedetă a școlii. Dacă toată lumea purta uniformă, eu refuzam să port uniformă, eram foarte răzvrătită.

Actualitate.net: Erați în vreo gașcă la școală?

Arcadia Solum: Eu eram lone wolf. Deci eu am fost poate toată viața singură. Niciodată n-am avut până la vârsta adultă prieteni.

Aici este și influența tatălui meu, care ne-a repetat de un milion de ori: „Nimeni nu trebuie să știe nici când ești fericit, nici când îți merge rău. Nu ai nevoie nici de mila, nici de invidia nimănui. Îți vezi de viața ta.”

Deci eu n-am avut prietene. Am avut prietenă în liceu o fată, două, să zic, m-am înțeles mai bine cu ele. Dar chiar și lor eu nu le făceam confidențe. Le ascultam, le ajutam, le împrumutam haine, dar niciodată nu mă destăinuiam.

Am și acum această problemă. Tata ne-a tot repetat că „Odată ce ai deschis gura și ai spus cuiva, acela nu mai este un secret. E ca o pernă pe care ai tăiat-o și fulgii vor zbura din ea. Niciodată nu spui ceva ce n-ai vrea să se audă. Orice lucru pe care vrei să nu-l audă nimeni, nu deschizi gura și nu-ți iese pe gură”. M-a marcat chestia asta, cumva. Așa că am tăcut și-am făcut.

Tata a fost un perfecționist. „Au mers oamenii pe Lună, de la noi se cere mult mai puțin. Deci lucrurile pe care le facem trebuie să le facem bine. Și dacă azi nu ne iese, încercăm până când ne iese foarte bine. Nu o să putem face toate lucrurile foarte bine, dar ne alegem o seamă de lucruri pe care vrem să le facem și pe acelea le facem foarte bine”.

Actualitate.net: Și acum sunteți bunică. Ce ar trebui să facă bunicii în zilele noastre?

Arcadia Solum: Nu numai bunicii. Adulții care sunt înconjurați de copii sau cei care interacționează cu copiii trebuie să recunoască bullying-ul. Sunt copii care nu spun. Eu am fost un copil care m-am plâns și acasă, și la șcioală. Dar sunt copii care nu spun că au parte de agresiuni. Ați citit? Recent în presă a fost cazul unui copil care a fost dezbrăcat în curtea școlii, agresat, era bullied de colegi, de o gașcă de copii, iar el nu s-a dus să spună acasă. A aflat mama lui, din consecințele ce au urmat după întâmplare. Deci copilul ăla nu s-a dus să spună cuiva. Adulții ar trebui să învețe în primul rând să recunoască bullying-ul. Un copil care e vesel și dintr-o dată, o perioadă lungă de timp, este trist, pe care brusc îl doare burta...

Actualitate.net: Adică să fie atenți la emoțiile lor.

Arcadia Solum: Exact, și la semnale. Copiii transmit semnale nonverbale: Îl doare burta fix când trebuie să se ducă la școală. Fiecare își cunoaște copilul, iar schimbările astea de dispozițiesunt un semnal. Deci primul pas este să recunoască bullying-ul.

Actualitate.net: Mergeți frecvent în școli și stați de vorbă cu elevii. Ce v-a surprins cel mai mult la felul în care reacționează și comunică ei?

Arcadia Solum: Eu țin des ore de promovare a lecturii prin școli și la sfârșit întotdeauna le spun două sau trei idei principale. Ei au nevoie de concluzii. Copii, zic, ok, acum vă duceți acasă sau vine diriginta și vă întreabă: „Ce v-a zis doamna Solum despre citit? Cu ce ați rămas voi?”. Și e clar că în 50 de minute, o oră, eu le spun multe lucruri. Copiii nu au capacitatea să sintetizeze rapidun răspuns la întrebarea părinților sau profesorilor. Ei abia se pot concentra cele 50 de minute, darămite să mai facă ad-hoc și un rezumat.

Eu pun accentul principal pe importanța cititului. Le spun: „Uitați-vă la mine: sunt un om care nu a avut niciodată în gând să devină scriitor. Mi-am dorit orice altceva, inclusiv să fiu conducător de căruță de coviltir. Cititul m-a adus azi aici, la voi în clasă. Cititul vă poate ajuta și pe voi să ajungeți unde vreți.”

Actualitate.net: Și acum ce scrieți?

Arcadia Solum: Acum scriu o carte în care explic proverbele populare în versuri amuzante. Mergând prin școli, mi-am dat seama că elevii nu cunosc însemnătatea proverbelor. „Te uiți ca vițelul la poartă nouă” — ce înseamnă asta? Habar n-au.

Almei i-am spus mereu proverbe, aplicate la activitățile în care eram implicate. Eu vorbesc și mă joc mult cu Alma. Unele dinre cele mai amuzante zile sunt cele în care stăm împreună fără jucării. Ne găsim tot felul de activități, dar nu implicăm jucării.Uneori inventăm jocuri. Avem zile în care eu vorbesc ca la Tulgheș și folosesc regionalisme. Mă folosesc de joaca asta ca să învețe cuvinte noi. Va ajunge la școală să învețe Ion Creangă și sunt sute de cuvinte al căror sens nu l-ar înțelege.

Eu am strategia asta de ani de zile, pe care mi-am perfecționat-o făcând practică pe alți trei nepoți pe care i-am crescut. Nu chiar ca pe Alma, dar am fost foarte implicată în viața lor.

Actualitate.net: Care credeți că este secretul unui adult care reușește să se înțeleagă cu un copil?

Arcadia Solum: Răspunsul meu este simplu și la îndemâna oricui. Dacă încerci să nu uiți cum erai tu când erai copil, ce simțeai — nu ce făceai neapărat, ci ce simțeai când erai copil, dacă nu ți-ai șters părticica aia de creier, atunci știi.

Trebuie să-l lași pe copil să vină spre tine! Eu nu mă duc la un copil să-i zic: „Hai să te îmbrățișez!”. Îi spun doar: „Salut!”. 

O prietenă de-a mea a venit la mine cu fetița și i-a cerut: „Du-te, îmbrățișeaz-o pe Cara!”. I-am venit imediat în ajutor copilei și i-am spus: „La mine nu e obligatoriu îmbrățișatul. Putem bate palma, dar nici măcar asta nu trebuie să facem acum. Poate la plecare și doar dacă vrei”. La despărțire ne-am îmbrățișat lung. 

Ei bine, foarte mulți bunici vin și apelează la mine tocmai pentru asta.

Actualitate.net: Cu ce fel de probleme vin, de regulă, la dvs.?

Arcadia Solum: Vor să-i învăț cum să interacționeze. Îmi vine acum în minte cazul unei bunici. Mama se întorcea la muncă și trebuia să rămână bunica să aibă grijă de copil, pentru că părinții au hotărât că nu vor să-și ducă copilul la creșă de la 2 ani. Și l-au lăsat la bunică. Și bunica trebuia să vină în spațiul familiei și să aibă grijă de copil, doar că nu reușea să se atașeze emoțional de băiat. El nu voia să stea cu ea. Bunica a fost, ca mamă, mai rece, o mamă indisponibilă emoțional, detașată. Și ea, la rândul ei, a avut o relație disfuncțională cu părinții ei și tot așa. Femeia avea toată bunăvoința, dar nu știa să ajungă la emoții.

La început mi-a fost foarte greu să înțeleg că există oameni care chiar nu știu cum să se apropie de un copil. Pentru mine totul a venit atât de firesc, încât eram convinsă că asta știe oricine. Mi se părea ceva natural: cum intri în lumea unui copil, cum îi câștigi încrederea, cum construiești o relație cu el.

În timp, am descoperit că lucrurile nu stau deloc așa. Sunt foarte mulți oameni care nu știu cum să înceapă o relație cu un copil sau cum să o construiască. Doamna își dorea să stea cu nepotul, dar abordarea ei era: „Nu călca acolo!”, „Vezi că ai deranjat ceva!”. Da, că așa a fost ea crescută. Am vorbit ore întregi la telefon. Uneori, când era cu el, fugea în baie. „Mi-a zis asta, mi-a spus asta. Ce să-i zic? Eu i-am spus să nu coloreze pe pereți și el a zis că, ba da, colorează pe pereți”.

A trebuit să-i dau sfaturi foarte concrete. Cred că una dintre cele mai frecvente greșeli pe care le fac bunicii — dar și mulți părinți — este că anunță o consecință pentru un anumit comportament al copilului, iar apoi nu se țin de cuvânt. Spun: „Dacă mai faci asta, se întâmplă cutare lucru”, dar, când copilul repetă comportamentul, consecința nu mai apare.

Copiii au nevoie de limite. Nu ca să fie controlați, ci pentru siguranța lor emoțională. Ei nu înțeleg de ce sunt agitați, de ce fac crize de tantrum și nici nu știu până unde se pot întinde. Au nevoie să afle unde se termină spațiul în care pot experimenta în siguranță.

Fără limite, e ca și cum ar merge spre marginea unui hău. Nu pot spune: „Mi-e teamă pentru că nu știu unde sunt granițele”, dar exact asta simt. Limitele puse de părinți și de bunici le oferă un spațiu sigur. În interiorul acelor limite, copilul știe că este protejat și că cineva mai mare are controlul situației.

Din păcate, mulți părinți și bunici nu înțeleg asta. Au impresia că, dacă pun limite, sunt prea severi. În realitate, limitele consecvente îi liniștesc pe copii și le dau sentimentul de siguranță de care au nevoie.

Chiar îmi doresc asta și simt că aceasta este misiunea mea, pe care mi-am descoperit-o la 50 de ani, odată cu venirea Almei în viața mea. Nu am pretenția că pot schimba lumea, dar cred că pot face lumea puțin mai bună în micul meu univers, aici unde trăiesc, prin oamenii pe care îi întâlnesc și printre copiii cu care interacționez.

Mi-am propus ca, prin publicarea cărții, să îmbunătățesc relațiadintre bunici și nepoți. De multe ori însă, tensiunile dintre bunici și nepoți nu pornesc de la copii, ci de la conflictele dintre adulți, dintre părinți și bunici.

M-am gândit că, dacă reușesc să-i ajut pe câțiva bunici să conștientizeze câteva lucruri simple, poate că relațiile din familie vor deveni mai bune. În fond, sunt doar câteva reguli de bază. Regulile pentru copii le stabilesc părinții. Nepoții sunt, înainte de toate, copiii părinților lor. Tu ești bunic, nu mamă și nu tată. Rolul tău nu este să le iei locul, ci să-l respecți pe al tău. La un moment dat are loc predarea ștafetei: din părinte devii bunic, iar asta înseamnă un rol diferit, nu o continuare a celui vechi.În general, când există conflicte între bunici și părinți, copilul este victima și este prins la mijloc între două autorități care se anulează reciproc și el e dezorientat, că nu mai știe de cine să asulte. Și suferă în procesul ăsta, pentru că de ambele părți el este atașat emoțional. Și i-ar fi greu să și aleagă. Unii suferă, iar alții profită, că sunt și copii care profită. Copiii manipulează foarte ușor, sunt abili. Și atunci zic: „N-am obținut de la mama, lasă că obțin de la bunica”.

Pentru că, din primul moment în care adulții nu sunt pe aceeași lungime de undă, copilul învață un mecanism de manipulare: „Dacă n-am obținut de la tata, mă duc la mama.” Sau, dacă nici mama nu cedează, încearcă la bunici. Nu face asta din răutate, ci pentru că descoperă foarte repede unde există o breșă între adulți.

De aceea mi-am spus că merită să încerc, mai întâi, să-i ajut pe bunicii care vor citi cartea să construiască o relație bună cu familia nepotului. Este în beneficiul tuturor. Și pentru bunici contează enorm. Ajungi la pensie și, uneori, ai sentimentul că nu mai ești de folos, că nu mai ai un rol. Dacă familia îți oferă locul care ți se potrivește, dacă ai „feliuța” ta în viața nepotului, capeți din nou un rost, o motivație care te împinge înainte.

Și, până la urmă, cel mai mult are de câștigat copilul. Am trecut, cum spune Gordon Neufeld, de la familia multigenerațională la familia nucleară. În contextul acesta apare ceea ce el și Gabor Maté numesc orientarea copiilor spre egali, una dintre marile probleme ale generației de astăzi.

Copiii au nevoie, înainte de toate, de atașamente pe verticală, adică de legături puternice cu adulți: cu părinții, cu bunicii, cu un mentor, cu o mătușă, cu un unchi sau cu un profesor. Au nevoie și de atașamente pe orizontală, de prieteni și de copii de aceeași vârstă, pentru că socializarea este importantă. Dar colegii și prietenii nu pot înlocui rolul adulților.

Un copil nu poate învăța de la un alt copil valorile după care să-și construiască viața. Copiii se influențează unii pe alții, dar ei înșiși sunt încă în formare. Dacă grupul devine principalul reper, copilul începe să preia normele lui, bune sau rele. De aici apar și comportamente precum copiatul, trișatul sau nevoia de a face orice pentru a fi acceptat.

Tocmai de aceea, Gabor Maté spune că părinții nu trebuie să devină prietenii copiilor lor. Ei trebuie să rămână adulții de care copiii se atașează, cei care îi ghidează și le oferă siguranță.

Actualitate.net: Cum ar trebui să fie relația părinte-copil?

Arcadia Solum: Părintele trebuie să-și educe copilul, nu să devină prietenul lui. Este o greșeală. Și eu am trecut prin asta.

Imaginați-vă cum era în familiile de altădată, în care am crescut mulți dintre noi. De Paște, de Crăciun sau la alte sărbători se adunau cinci-șase frați, fiecare cu soțul sau soția și cu copiii, iar bunicii erau și ei acolo. Copiii vedeau tot ce se întâmpla într-o familie adevărată. Uneori un unchi se certa cu o mătușă. Alteori se împăcau. Asistau la discuții, la diferențe de opinii, la argumente. Într-o ceartă, fiecare încerca să-și susțină punctul de vedere, iar copilul învăța că oamenii pot gândi diferit și că își pot apăra ideile prin argumente, nu prin țipete.

Îmi amintesc de una dintre bunicile mele. Spunea mereu: „Nu vă aveți decât pe voi, familia este cel mai important lucru din viața voastră. Că n-o să vină străinul să vă ajute sau să vă dea un blid cu mâncare când aveți nevoie.”

Copilul vedea toate aceste lucruri: și tensiunile, și împăcarea, și iertarea. Iar din ele învăța, fără să-i țină nimeni o lecție, cum funcționează o familie și cum se repară o relație atunci când apare un conflict.

Actualitate.net: Dar copilăria dvs. cu bunicii cum a fost? Ce vă aduceți aminte?

Arcadia Solum: Îmi amintesc, de pildă, că bunica făcea un sul dintr-un prosop, îi punea deasupra o batistă mai mare și îmi făcea o păpușă. Apoi îi desena ochii, nasul și gura. I-am făcut și eu Almei o astfel de păpușă când m-a întrebat: „Tu cu ce jucării te jucai?”. I-am făcut un bebeluș din cârpe, înfășat într-o bucată de material și legat cu o sfoară, exact cum aveam eu când eram de vârsta ei. Îl legănam și îl îngrijeam ca pe un copil adevărat.

I-am povestit și cum modelam din lut tot felul de lucruri și cum ne inventam singuri jocurile și jucăriile. Dacă aveam nevoie de o broșă, de un fular sau de altceva, învățam să le facem. Am învățat să împletesc și să croșetez, iar lucrurile acestea mi-au venit firesc mai târziu în viață. Probabil pentru că le văzusem și le exersasem în copilărie, au rămas undeva în mine și au reapărut atunci când am avut nevoie de ele.

De aceea cred că soluțiile există. Copiii nu au nevoie întotdeauna de jucării sofisticate. Au nevoie de adulți care să le arate că pot crea ceva cu propriile mâini, că imaginația poate transforma câteva bucăți de pânză, o bucată de lut sau două andrele în ceea ce vor.

Actualitate.net: Visați la ceva când erați copil?

Arcadia Solum: Nu-mi amintesc să fi visat ceva anume, ceva foarte măreț. Visam că nu o să-mi mint niciodată copiii în privința lui Moș Crăciun. Am rămas cu o rană din copilărie, din ziua în care am aflat că Moș Crăciun nu exista așa cum crezusem eu. Pentru mine, descoperirea a fost greu de dus. Am aflat întâmplător. I-am prins pe părinții mei împodobind bradul și așezând cadourile dedesubt. Eu eram convinsă că vine Moș Crăciun. În realitate, un vecin, care ne era și naș, venea costumat și ne aducea câteva bombonele și acadele. Eu trăiam cu adevărat emoția aceea: „Vine Moș Crăciun! Oare cum aș putea să-l văd?”. Credeam cu toată convingerea în existența lui.

Când am înțeles ce se întâmpla, eram încă foarte mică, nici măcar nu începusem școala. M-am dus la tata și l-am întrebat direct: „Atât vreau să știu: și în anii trecuți tot voi mi-ați făcut cadourile?”. Tata mi-a răspuns simplu: „Da.”

M- am dus în camera mea și am plâns. Nu pentru că nu exista Moș Crăciun. Asta conta mai puțin. Drama mea era că oamenii în care aveam cea mai mare încredere mă mințiseră ani la rând. Tocmai ei, cei care îmi repetaseră mereu: „În familia noastră nu ne mințim. Ne spunem adevărul și ne iertăm.”

Actualitate.net: Dar despre Dumnezeu ce credeți că ar trebui să știe copiii?

Arcadia Solum: Noi nu ne rugăm stând în genunchi la o icoană, bătând mătănii. Ne rugăm la un Dumnezeu care e ca noi, care aude, care, mă rog, e acolo undeva, da. Alma m-a întrebat : „Dar de ce nu-L vedem?”. Păi zic: „Uite, când vorbești cu mine la telefon și tu ești în Tractorul, eu exist? Dacă nu mă vezi, exist?”. „Da, exiști”. „Și Dumnezeu e acolo undeva. Noi când vorbim, e ca și când I-am da un telefon și El ne aude, uneori ne răspunde, alteori nu”.

Îi spun Almei să nu Îl considere pe Dumnezeu un fel de salvator în toate situațiile: frecăm lampa, ca Aladin, și se rezolvă lucrurile. Dumnezeu îi cunoaște  pe toți și știe ce e mai bine pentru fiecare.

Actualitate.net: Aveți o relație frumoasă cu Alma și v-a fost inspirație. Dar cum vă înțelegeți cu mama ei?

Arcadia Solum: Cu Dana a fost foarte amuzant. Am întrebat-o dacă s-ar fi gândit ce ar fi făcut în cazul în care aș fi fost o soacră rea? Și zice: „A, nicio șansă! Când l-am cunoscut pe Vadim și a devenit serioasă treaba între noi dar încă nu te cunoșteam pe tine decât așa, bună-bună, mi-am promis că o să mă port atât de frumos cu tine, indiferent ce-mi zici, încât să nu ai altă cale până la urmă decât să mă iubești”.

Dacă m-ar fi pus cineva, cu ani în urmă, să descriu cum mi-aș dori să fie nora mea, atât ca om, cât și ca fel de a fi, n-aș fi îndrăznit să sper la cineva ca ea. Am o noră mult peste ce mi-aș fi permis vreodată să-mi imaginez.

Actualitate.net: Dacă ar fi să lăsați cititorilor o singură idee din tot ceea ce am vorbit astăzi, care ar fi aceea?

Arcadia Solum: Eu nu cred în gesturile spectaculoase. Nu cred că trebuie să schimbăm lumea. E suficient să facem puțin mai bună lumea oamenilor pe care îi întâlnim. Dacă un copil pleacă de lângă mine mai încrezător, un părinte mai liniștit sau un bunic mai împăcat cu rolul lui, înseamnă că mi-am făcut partea mea. Eu cred în lucrurile mici, repetate zi de zi, cu răbdare și  dragoste. Acolo începe, de fapt, orice schimbare.

Notă de redacție: Cartea „Manual pentru bunici” de Arcadia Solum a fost publicată de Editura Paralela 45 în mai 2023, în colecția „Biblioteca pentru părinți”.

„Manual pentru bunici” este primul ghid de grandparenting din România și poate fi găsită în librăriile Cărturești, Libris, Bookzone și în alte librării.