INTERVIU De la „Falconetti” în curtea școlii, la autoare de succes. Povestea scriitoarei Arcadia Solum — soție, mamă și bunică — reinventată la 50 de ani: „Nu am crezut niciodată că am vreun har. Mi-am dorit să fiu conducător de căruță cu coviltir”

Drumul meu spre Arcadia nu a fost rezultatul unei căutări convenționale, ci mai degrabă o întâlnire organică prin intermediul cuvintelor. Am descoperit-o mai întâi în spațiul virtual, atrasă de modul ei direct, cald și plin de doze de umor fin în care își așternea gândurile pe Facebook. Textele ei m-au făcut să îmi doresc să o cunosc și să descopăr cine este autoarea cărții „Manual pentru bunici”.

Ceea ce a început ca o simplă urmărire a scrierilor ei s-a transformat rapid într-o curiozitate pentru perspectiva ei asupra vieții, a educației prin empatie și a evoluției personale continue. Am realizat imediat că în spatele ecranului nu se află doar o femeie care scrie frumos, ci o povestitoare înscrisă într-un dialog permanent cu propria curiozitate, un om care nu lasă nicio zi să treacă fără să învețe ceva nou și care are generozitatea de a împărtăși toate aceste descoperiri cu cei din jur.

Între rolul de bunică dedicată, pasiunea neobosită pentru scris și apetitul insaţiabil pentru cunoaștere, Arcadia Solum este o prezență pe cât de autentică, pe atât de efervescentă. Autoare a primului ghid de grandparenting din România și specialistă în copywriting, ea reușește să transforme fiecare conversație într-o lecție de deschidere, umor și asumare.

Chiar dacă se consideră un om singuratic, scriitoarea Arcadia Solum este una dintre acele persoane cu care te împrietenești instant și ai impresia că o cunoști de-o viață. Vă invit să o descoperiți și voi prin acest interviu.

Actualitate.net: De când există pasiunea pentru scris și cum a început acestă călătorie?

Arcadia Solum: Cu scrisul mi-am imaginat că o să fac multe lucruri în viață. Însă eu mi-am schimbat radical jobul cam o dată la 5 ani. Prima dată am făcut design vestimentar, am făcut cursuri 2 ani de zile la Casa de Modă cu cel mai mare meșter pe care l-aveau ei acolo. Am învățat atât teorie, cât și cum se construiește un tipar și care sunt proporțiile. Această pasiune a venit de la frustrarea că nu găseam nimic de îmbrăcat care să fie exact pe gustul meu. Și am zis: „Nu se poate, cât de greu poate fi să-ți faci niște haine?!”. Am făcut cursurile, după care am început să-mi fac lucruri singură. Ulterior, am avut și o afacere timp de vreo 5 ani în care îmbrăcam doamnele bune ale orașului, în București.

Actualitate.net: Cum funcționa atelierul pe care îl aveați atunci?

Arcadia Solum: Aveam un atelier cu două angajate. Și le făceam ținute din cap până în picioare. În privința aceasta, încerc, cumva, să o învăț și pe Alma că a te purta la modă este ceva foarte banal, ceva lipsit de creativitate. Sunt cumva într-o etapă nouă, cresc o fată. Alma este fetiță, este fiica fiului meu. Așadar, eu am crescut un băiat. Mai târziu, m-am ocupat și de construcții, amenajări. Soțul meu avea firmă de construcții și tot timpul avea nevoie de ajutor, așa că m-am reprofilat și în direcția aceasta. Inclusiv design interior. Și, la un moment dat, când nora mea, Dana, a rămas însărcinată, că și aici este o poveste, s-a schimbat ceva.

Actualitate.net: Atunci a apărut și ideea de a scrie?

Arcadia Solum: Eu am citit 50 de ani ca să scriu o carte. De fapt, am citit extraordinar de mult. Însă niciodată nu mi-am imaginat că o să scriu o carte.

Actualitate.net: Cum a început relația dvs. cu scrisul în mediul online?

Arcadia Solum: Nici măcar n-am scris din cauză că am văzut că le place oamenilor. Prima dată am început să scriu în public când s-au inventat primele bloguri și am început să scriu despre diverse chestii. Era cu schimbul ăla de „eu te citesc pe tine, tu mă citești pe mine”, știți cum era cu share-ul pe blog. Și îmi plăcea cumva, cred că am fost atrasă de faptul că eram olimpică la română, îmi plăcea să facem compuneri. Deci mi-a plăcut literatura, da.

Și bunicul patern avea talentul ăsta de povestitor, de scris. El păstra, pe vremea aia când erau puțini școliți, inclusiv primul lui creion cu care s-a dus la școală, caietul lui de desen. În bibliotecă am o cutie de metal în care s-a pierdut nu știu unde creionul, dar mai era un fel de broșă făcută de el, cioplită așa. Broșa e la mama, dar cutia aia o păstrez eu și am zis că o să i-o dau Almei, să pună ce o să vrea ea înăuntru.

Am mai avut un unchi care pentru mine a fost cel care mi-a deschis apetitul pentru povești. Ne citea și mama, ne cumpăra cărți, dar unchiul Vasile — am scris despre el în carte —, el vorbea și povestea și cu mâinile, și cu ochii, și cu corpul, își schimba vocea, era un povestitor desăvârșit!

Actualitate.net: Cum s-a mutat activitatea dvs. de pe blog pe Facebook?

Arcadia Solum: Mi-am făcut cont pe Facebook prin 2009, sper să nu greșesc. A zăcut acolo câteva luni de zile. Mai intram din când în când și știți că arăta diferit Facebook-ul pe vremea aia. Mi-am făcut acolo o bulă de prieteni, mai scriam câte ceva, mai scriam câte o cugetare, dar nu mi se părea ceva...

Ei, și în timp, după ce am început să scriu pe blog, am început să mai distribui pe Facebook articolele de pe blog. Și astfel mi-am creat o bulă personală.

Și cumva cred că aici m-am antrenat. Primeam feedback pozitiv și pe blog, că aveam sute de urmăritori care citeau, comentau. Citeam foarte mult și eram la curent cumva cu ce se scria.

Actualitate.net: Dar sunteți conștientă că scrieți bine?

Arcadia Solum: N-am fost conștientă că am vreun har deosebit în domeniul ăsta. Eu sunt genul ăla de om care are un acut simț al proporției. Și cumva cred că... nu știu, nu mai știu cine zicea, că una dintre folosințele bunului simț este să detecteze și să taxeze ridicolul. Sunt atâția scriitori proști, adică se scrie mult, în această perioadă se scrie mult, dar se scrie puțin bine, cu adevărat bine; adică se scrie mult și prost.

Diana Iepure mi-a zis: „Vai, dar tu scrii foarte bine!”. Și zic: „Draga mea, eu nu sunt scriitoare”. Și ea mi-a zis exact așa: „Scrii mai bine decât mulți scriitori!”

Ea a fost prima care m-a sunat de la Editura Paralela 45. Eu pe atunci scriam recenzii, aveam un blog pe care scriam recenzii de carte.

Prima dată când mi-a propus, am refuzat-o. După aceea m-a mai sunat o dată și mi-a zis: „Scrie o carte despre activități! Am vorbit și cu Camelia Burcioiu, patrona Editurii Paralela 45, care te urmărește și ea”. Și mi-a fost rușine, sincer mi-a fost rușine să-i zic nu. Și zic: „Uite, o să mă gândesc la ideea asta, dar cam cum ați vrea să fie cartea?”.

Și am zis: „Dacă tot ați lansat ideea că vă place stilul meu de grandparenting, o să scriu o carte pentru bunici atunci!”. Și mă sună peste câteva zile Cătălina, care e director de marketing: „Arcadia, va fi primul manual de grandparenting din România și e posibil să fie și din Europa! Doar în America mai sunt cărți scrise special pentru bunici. Vezi că vine Gaudeamus, o termini până la Gaudeamus?”.

Am scris-o în ritmul meu. Eu orice lucru pe care îl scriu, îl scriu întâi în cap și după aceea îl aștern. Eu nu mă așez la computer și încep: „Cam ce titlu? Ah, trec titlul...”.

Îi fac întâi scheletul, după aceea mai pun niște cărniță pe el. Dacă găsesc o chestie, o asociere de cuvinte, o expresie faină, mi-o notez. Că nu întotdeauna ai inspirație și dacă ți se pare că ai găsit o chestie care sună foarte bine, e bine să o notezi. Noaptea știți ce fac? Nu o notez pe hârtie, că nu-mi pun ochelarii, nu aprind lumina. Iau telefonul și mă înregistrez vocal!

La un moment dat îmi lăsam agenda deschisă și creionul și scriam, dar a doua zi nu mai înțelegeam ce am scris prin somn! Acum mă duc direct pe WhatsApp, mă înregistrez și îmi trimit mie mesaj acolo, iar a doua zi ascult.

Până la urmă, am scris cartea, am terminat-o până la Bookfest și am editat-o împreună cu Diana la telefon, câteva ceasuri. Lucram când puteam amândouă, câte două-trei ore. Ne-am editat-o singure așa, îi spuneam: „Mai schimbă aia”, mai citeam, „vezi că acolo am scăpat o virgulă, vezi că acolo am o repetiție...”. A dat-o și ea după aceea la corectură, cred că la Dumitrescu. Dumitrescu a editat-o ultima dată.

Și a apărut la Bookfest. Mai sunt câteva chestii care ne-au scăpat, a fost un pic fugărită pe ultima sută de metri. De obicei sunt doi redactori la o carte, că ce nu vede unul vede celălalt. La noi a fost un pic fugărită treaba, au mai scăpat niște chestii, dar per total a ieșit o carte bună.

Actualitate.net: Ce feedback ați primit din partea oamenilor după lansare?

Arcadia Solum: Surpriza mea majoră a fost că eu am scris o carte pentru bunici, dar o cumpără părinții!

Și dacă au dat-o părinții bunicilor, întâi au citit-o ei. Deci manualul acesta de fapt îl citesc părinții și mai puțin bunicii. Sau nu știu, mă rog, sunt și bunici care îmi scriu. A fost o fază foarte faină: mă pregăteam să plec în nordul Moldovei cu mama și cu soră-mea să vizităm mănăstirile. Treceam prin Piatra Neamț să vedem blocul unde am stat și așa mai departe. Făceam duș să mă îmbrac și să plec și mă trezesc cu mesaj pe Messenger — la mine sună diferit, ca să știu. Zic: nu-l citesc! Mai sună o dată. Erau două propoziții scrise, zic: hai să deschid! Eram cu prosopul pe mine.

„Sunt Cutărescu, vă urmăresc pagina de Facebook, știu despre manual. A născut nu știu cine și mâine noapte trebuie să plece în Italia, că acolo s-a născut copilul. Aș vrea să trimit bunicilor un manual. Știu că nu mai am cum să vă cer autograf, eu l-am comandat, dar ați putea să-mi scrieți ceva ori pe adresa de e-mail — să se vadă că vine de la dvs. —, ori să scrieți de mână un bilețel cu dedicația pentru bunicii respectivi și să vă semnați?”. Și am întrebat: „Dar de unde sunteți?”. Și ea zice: „Din Piatra Neamț”.

Mi s-a făcut pielea de găină! Am zis: „Doamnă, știți ce fac eu în acest moment? Mă îmbarc în mașină să plec la Piatra Neamț!”. A rămas mască: „Nu se poate! Unde ne întâlnim?”. M-a așteptat la intrarea în oraș, la un PECO, cu manualul. I-am semnat, i-am scris acolo o dedicație și a trimis cartea unde era de trimis. Da, manualul mi-a adus mulți oameni faini, i-am cunoscut prin intermediul lui.

Actualitate.net: Dar cum vi s-a schimbat viața după ce ați lansat cartea? Profesional vorbind.

Arcadia Solum: Eu am firmă de copywriting. Și clienții mă recomandă unii altora. M-am trezit cu un telefon de la cineva care își făcea un site și avea nevoie de descrieri de produse, dar voiau ceva mai atipic: nu clasicul „Bună ziua, noi vindem nu știu ce”, ci voiau textul scris într-o manieră mai relaxată, mai jucăușă. Le-am scris două-trei probe, au fost foarte încântați. Le-am spus că ar trebui să se și rebranduiască, nu m-au ascultat — nu-mi plăcea numele, le-am adus argumente, dar n-au ținut cont.

Actualitate.net: Și cum ați făcut trecerea spre copywriting?

Arcadia Solum: Păi, mă gândeam după ce au trecut cei patru ani în care am stat full-time cu Alma — adică părinții veneau seara și o luau, iar în weekend-uri stătea la noi, că aveau și ei nevoie de o ieșire la o înghețată, la o pizza —, mi-am făcut o planificare cu mult timp înainte. Mi-am zis: sunt bunică, Alma va deveni tot mai independentă dacă o creștem cum trebuie. Eu la vremea aceea mi-am închis firmele și m-am angajat la Vadim, la firmă, care îmi plătea contribuțiile ca să pot să o cresc pe Alma. Dar va veni un moment în care nu mai pot trăi pe spinarea lui Vadim, doar să-mi plătească contribuțiile fără să primesc salariu. Și zic: „Frățioare, eu ce fac cu viața mea? Totuși trebuie să fac ceva!”.

Și atunci am zis, trebuie să văd ce mai pot să fac. Îmi place să scriu? Hai să vedem cum e! Și am început cursuri de copywriting, cursuri cu Vadim Cușnir, cursuri din America, cursuri de marketing. Am investit, fără exagerare, vreo 5.000 de euro în tot felul de cursuri și specializări pe partea de marketing și copywriting. Am făcut cursuri de storytelling, că produsele au nevoie de o poveste. Sunt mai multe structuri: cum trebuie să începi povestea, cum trebuie să o termini, prin câte întâmplări trebuie să treci...

Actualitate.net: Dar ce credeți că a contribuit la formarea dvs. ca persoană? Ce v-a impactat cel mai mult în copilăria dvs.?

Arcadia Solum: Ne-am mutat, la un moment dat, de la Tulgheș, unde trăiam în ungurime și, evident, vorbeam specific zonei. Și apoi te duci într-o clasă cu 36 de copii și tu vorbești diferit. Și imaginați-vă că a fost un șoc. Pe noi părinții nu ne-au anunțat: „Uite, o să ne mutăm”. Așa era, nu știau ei atunci. Tata lucra cu o echipă de geologi care se muta foarte mult. Lucra la Șinca 2-3 ani, lucra la Tulgheș, lucra cine știe pe unde. Și noi ne-am tot mutat. Și la un moment dat, am zis... eram în clasa a IV-a: „Doamne, s-a terminat cu viața noastră, cu fericirea noastră!”. Sora mea e mai mică decât mine cu un an și trei luni. Și cumva părinții m-au responsabilizat: „Ești sora mai mare, ești exemplu, trebuie să o aperi”. Și am fost... cumva învățam bine.

Și atunci, de la Tulgheș, ne-am mutat la Piatra Neamț. Și gândiți-vă că te duci într-un oraș în care se vorbea cu accent moldovenesc. Și tu vii de acolo și vorbești total diferit, mai ales pentru ei. Și foloseau cuvinte intenționat cu regionalisme ca să nu înțelegem ce vorbesc. Și a fost trauma vieții noastre.

Actualitate.net: Și erau agresivi copiii acolo?

Arcadia Solum: Nu pot să zic că a fost cu bătaie sau... Există, apropo de bullying, că există bullying fizic, bullying verbal, bullying relațional și, mai nou, bullying cibernetic. La noi a fost, cred că cel mai crâncen a fost ăsta relațional și verbal. Râdeau de noi din orice.

Aveam o relație apropiată cu părinții și primeam același discurs timp de un an, doi, trei: „Întorci și celălalt obraz, te porți frumos și tu trebuie să înveți atât de bine, să câștigi respectul prin ceea ce ești, prin ceea ce știi, nu cu pumnul, nu răspunzi, dacă ești lovită, nu dai”.

Și la un moment dat, sora mea era agresată foarte rău de unul dintre colegi. Dar ea era agresată și fizic. Și de câte ori venea în pauză, se deschidea ușa și primul meu lucru era să mă uit să văd dacă sora mea este acolo, mă așteaptă să-mi spună ce i s-a mai întâmplat. M-am dus la diriginta ei, m-am dus la profesori, dar nimeni nu făcea nimic.

Și, la un moment dat, eram elevă de serviciu. Fusesem la ora de sport și trebuia să strâng sala, să aranjez pe acolo. Sala de sport era în curte. Și am văzut că vine agresorul surorii mele. Venea pe trotuar așa, cu ghiozdanul în spate. Am alergat, l-am prins de guler și i-am tras o mamă de bătaie. Și i-am zis: „Unde o vezi pe sora mea, tu trebuie să fii pe partea cealaltă!”. Și am obținut de la el promisiunea că în viața lui nu o să o mai agreseze pe sora mea. M-a chemat la cancelarie, mi s-a spus că voi fi exmatriculată, mi se va scădea nota la purtare pentru exmatriculare.

Deci eu eram în clasa a VI-a și i-au chemat pe părinți la școală. M-am dus acasă să-i aduc, că era un caz grav, și au început părinții că își cer scuze, că le pare rău, că ei ne educă frumos. Și mi-a crescut furia la cote... Am zis: „Eu trebuia să-mi cer scuze? Eu trebuia să recunosc că am făcut ceva greșit? De ani de zile vă spun, nu mai pot să suport când o văd pe sora mea plângând în fiecare pauză! Niciunul n-ați făcut nimic! Nu-mi cer scuze, fiindcă eu am ajuns aici din cauză că nimeni n-a făcut nimic!”.

Și profesorul de matematică, domnul Bucur, a spus: „Doamna directoare, noi suntem de vină și propun să nu i se scadă nota la purtare. Este destul că a fost muștruluită aici”. Și într-adevăr avea autoritate profesorul, fiindcă nu mi s-a scăzut nota la purtare.

Nu eram un copil cu probleme. Învățam foarte bine, luam întotdeauna premii. Dar anii ăia în care am fost ciuca-bătăilor și-au pus amprenta.

Sora mea a suportat și abuz fizic, în schimb. Pe vremea aia se difuza la televizor filmul „Om bogat, om sărac”, și era un personaj care se numea Falconetti. Și părerea mea e că la școală am devenit Falconetti.

După care m-am dus la liceu. Și la liceu am schimbat complet foaia. Am zis: „Aici nimeni nu știe că sunt eu de la Tulgheș”. Și deja nu mai vorbeam cu accent. Și am devenit un fel de vedetă a școlii. Toată lumea purta uniformă, eu nu mai purtam uniformă.

Actualitate.net: Erați în vreo gașcă la școală?

Arcadia Solum: Eu eram lone wolf. Deci eu am fost poate toată viața singură. Niciodată n-am avut până la vârsta adultă prieteni.

Aici este și influența tatălui meu, care ne-a repetat de un milion de ori: „Nimeni nu trebuie să știe nici când ești fericit, nici când îți merge rău. Nu ai nevoie nici de mila, nici de invidia nimănui. Îți vezi de viața ta.”

Deci eu n-am avut prietene. Am avut prietenă în liceu o fată, două, să zic, m-am înțeles mai bine. Dar chiar și lor eu nu le făceam confidențe. Le ascultam, le ajutam, le împrumutam haine, le făceam... dar niciodată...

Eu nu făceam confidențe. Am și acum această problemă. Și de fiecare dată tata ne-a spus așa, și m-a marcat, de aia vă zic: „Odată ce ai deschis gura și ai spus cuiva, acela nu mai este un secret. E ca o pernă pe care ai tăiat-o și fulgii vor zbura din ea. Niciodată nu spui ceva ce n-ai vrea să se audă. Orice lucru pe care vrei să nu-l audă nimeni, nu deschizi gura și nu-ți iese pe gură”.

Faptul că tata a fost un perfecționist și a zis: „Au mers oamenii pe Lună, de la noi se cere mult mai puțin. Deci lucrurile pe care le facem trebuie să le facem bine. Și dacă azi nu ne iese, încercăm până când ne iese foarte bine. Nu o să putem face toate lucrurile foarte bine, dar ne alegem o seamă de lucruri pe care vrem să le facem și pe acelea le facem foarte bine”.

Actualitate.net: Și acum sunteți bunică. Ce ar trebui să facă bunicii în zilele noastre și nu se întâmplă?

Arcadia Solum: Nu numai bunicii. Adulții care sunt înconjurați de copii sau interacționează cu copiii trebuie să recunoască bullying-ul. Sunt copii care nu spun. Eu am fost un caz în care m-am plâns acasă. Dar sunt copii care nu spun că au parte de agresiune. Ați citit? Recent în presă a fost cazul unui copil care a fost dezbrăcat în curtea școlii, agresat, era bullied de colegi, de o gașcă de copii, și care nu s-a dus să spună acasă. A aflat mama, a aflat din consecințele ce au urmat după întâmplare. Deci copilul ăla nu s-a dus. Adulții, primul lucru, ar trebui să învețe să recunoască bullying-ul. Un copil care e vesel și dintr-o dată, o perioadă lungă de timp, este trist, un copil pe care îl doare burta...

Actualitate.net: Adică să fie atenți la emoțiile lor.

Arcadia Solum: Exact, și la semnale. Copiii transmit semnale nonverbale. Îl doare burta când trebuie să se ducă la școală. Fiecare își cunoaște copilul... schimbările astea de dispoziție. Deci primul pas este să recunoască bullying-ul.

Actualitate.net: Cum putem afla emoțiile copiilor atunci când nu vor să vorbească despre ele? Cum îi putem convinge să discute despre ce experimentează?

Arcadia Solum: Eu mai țin ore de promovare a lecturii prin școli și la sfârșit întotdeauna le spun două sau trei idei principale. Copiii, zic, ok, acum vă duceți acasă sau vine diriginta și vă întreabă: „Ce v-a zis doamna Solum despre citit? Cu ce ați rămas voi?”. Și dacă le-ai vorbit, le pui prezentări cât mai atractive, dar e clar că în 50 de minute, o oră, le spui mai multe lucruri. Copiii nu au capacitatea să sintetizeze rapid la întrebarea părinților sau dirigintelor ce au învățat. Și eu le spun: „O să vină mama, tata, dirigintele și vă întreabă ce v-a zis”.

Ei abia se pot concentra cele 50 de minute, darămite să mai știe...

Accentul principal este pe importanța cititului. Le spun: „Uitați-vă la mine: sunt un om care nu a avut niciodată în gând să devină scriitor. Mi-am dorit inclusiv să fiu conducător de căruță de coviltir...”

Actualitate.net: Și acum ce scrieți?

Arcadia Solum: Acum scriu o carte de proverbe amuzante în versuri, mergând prin școli, că elevii noștri nu cunosc proverbe. „Te uiți ca vițelul la poartă nouă” — ce înseamnă asta? Habar n-au.

Eu vorbesc cu Alma și poate cea mai amuzantă zi în care stăm împreună este ziua fără jucării. Ne găsim activități, nu ne jucăm cu jucării, inventăm jocuri. Avem zi în care eu vorbesc ca la Tulgheș și folosesc regionalisme și mă folosesc de joaca asta ca să învețe lucruri. Vor ajunge la școală să învețe Ion Creangă și sunt sute de cuvinte al căror sens ei nu-l înțeleg.

Eu am o strategie de ani de zile pe care mi-am, să zic, perfecționat-o făcând practică pe alți trei nepoți pe care i-am crescut — nu chiar ca pe Alma, dar am fost foarte implicată în viața lor.

Actualitate.net: Care credeți că este secretul unui adult care reușește să se înțeleagă cu un copil?

Arcadia Solum: Da, răspunsul este simplu și la îndemâna oricui. Dacă încerci să nu uiți cum erai tu când erai copil, ce simțeai — nu ce făceai neapărat, dar ce simțeai când erai copil, dacă nu ți-ai șters părticica aia din creier, atunci știi.

Trebuie să-l lași pe copil să vină spre tine! Eu nu mă duc: „Hai să te îmbrățișez!”. Îi spun: „Salut!”. O prietenă de-a mea a venit la mine cu fetița și îi zice: „Du-te, îmbrățișează-o pe Cara!”. Iar eu i-am spus: „La mine nu e obligatoriu îmbrățișatul. Putem bate palma, dar nici măcar nu trebuie să o facem acum. La sfârșit și doar dacă vrei”.

Ei bine, foarte mulți bunici vin și apelează la mine tocmai pentru asta.

Actualitate.net: Cu ce fel de probleme vin, de regulă, la dvs.?

Arcadia Solum: Vor să-i învăț cum să interacționeze. Îmi vine acum în minte cazul unei bunici. Mama se întorcea la muncă și trebuia să rămână bunica să aibă grijă de copil, pentru că părinții au hotărât că nu vor să-și ducă copilul la creșă de la 2 ani. Și l-au lăsat la bunică. Și bunica trebuia să vină în spațiul familiei și să aibă grijă de copil, doar că nu reușea să se atașeze emoțional de fetiță. Fetița nu voia să stea cu ea. Bunica a fost ca mamă mai rece, o mamă indisponibilă emoțional, detașată. Și ea, la rândul ei, a avut o relație disfuncțională cu părinții ei și tot așa. Femeia avea toată bunăvoința, dar nu știa să ajungă la emoții.

Mie mi-a fost foarte greu să înțeleg că există oameni care chiar nu știu cum se face. La mine a venit atât de natural încât mi se părea că toată lumea trebuie să știe chestia asta: cum se face, cum te apropii de un copil. Am constatat că de fapt sunt departe de adevăr. Foarte mulți nu știu cum să abordeze o relație cu un copil.

Doamna își dorea să stea cu nepoțica, dar abordarea ei era: „Nu călca acolo!”, „Vezi că ai deranjat ceva!”. Da, că așa a fost ea crescută. Și automat copilul... Și am vorbit ore întregi la telefon. Și se ducea în baie. Mi-a zis asta, mi-a spus asta: „Ce să-i zic? Eu i-am spus să nu coloreze pe pereți și ea a zis că, ba da, colorează pe pereți”.

A trebuit să-i dau sfaturi punctuale. Și cred că cea mai mare greșeală pe care o fac bunicii (dar și părinți sunt destui care fac chestia asta): declară ceva, declară că va fi o consecință care va fi asta dacă tu faci următorul comportament, și nu se țin de ea.

Copiii au nevoie de limite pentru siguranța lor. Deci ei nu știu de ce sunt agitați, nu știu de ce fac crize de tantrum, pentru că ei nu știu până unde se pot întinde. Și li se pare ceva ca un hău în față, ca un pericol pe care ei nu-l numesc punctual pericol, dar n-au un spațiu de siguranță. Limitele părinților sunt spațiul lor, în interiorul acelor limite e spațiul lor de siguranță. Ori părinții și bunicii, mulți dintre ei nu înțeleg chestia asta.

Chiar îmi doresc și simt că asta e misiunea mea, mi-am descoperit-o la 50 de ani, când am devenit bunică, că pot îmbunătăți în microcosmosul meu, aici unde trăiesc eu.

Mi-am propus cu publicarea cărții să pot să îmbunătățesc calitatea relației nu numai dintre bunici și nepoți (că de multe ori tensiunea și lipsa relației cu bunicii se datorează conflictelor dintre adulți, dintre părinți și bunici). Și am zis: măi, dacă pot să conștientizez niște bunici... Sunt două, trei reguli pe care trebuie să le respecte: regulile le stabilesc părinții; copiii aceia, nepoții tăi, sunt copiii părinților lor! Tu ești bunic, nu ești mamă, nu ești tată! Deci respectă regulile! E predarea ștafetei. Tu ești bunic, nu ești părinte.

În general, când există conflicte între bunici și părinți, copilul este victima și este prins la mijloc între două autorități care se anulează reciproc și el e dezorientat, că nu mai știe... Și suferă în procesul ăsta, pentru că de ambele părți el este atașat emoțional. Și i-ar fi greu să și aleagă. Unii suferă, iar alții profită, că sunt și copii care profită. Copiii manipulează foarte ușor, sunt abili. Și atunci zice: „N-am obținut de la mama, lasă că obțin de la bunica”.

Pentru că le setează de la bun început o mașinărie de manipulare: „N-am obținut de la tata, mă duc la mama”, când părinții nu sunt pe aceeași lungime de undă; când bunicii cu părinții nu sunt pe aceeași lungime de undă.

Prima dată am zis să-i învăț pe niște bunici care citesc cartea cum să aibă o relație bună cu familia nepotului. Pentru că și pentru ei este bine: ajungi la pensie, te simți inutil, intri în depresie și nu mai știi la ce ești bun. Dar dacă ți s-a dat și ție feliuța ta în familie, ai rostul tău, ai o motivație care te mână înainte. Câștigă copilul.

Noi am ajuns de la familia multigenerațională la familia mononucleară. Și copilul, revenim la ce zic dr. Neufeld și Gabor Maté: orientarea copiilor spre egali, care este molima acestor ani. Copiii au nevoie de atașamente pe verticală, de adulți. Deci ei trebuie să se atașeze emoțional de adulți: de părinți, de bunici, de un mentor, o mătușă, un unchi, de un profesor.

Iar atașamentele pe orizontală înseamnă că au nevoie și de socializare cu cei de vârsta lor, dar atașamentul pe orizontală nu le oferă modele, nu le oferă morală, pentru că la noi moral este să copiem. Un adult nu o să-l învețe pe copil să copieze, să trișeze. Și atunci copilul încearcă să copieze, este educat de egalii lui care nu-l înțeleg, care nu-l iartă, care sunt la fel ca el, și el se educă pe orizontală. De aceea Gabor Maté spune că părinții nu trebuie să devină prietenii copiilor lor.

Actualitate.net: Cum ar trebui să fie relația părinte-copil?

Arcadia Solum: Părintele trebuie să-și educe copilul, nu să devină prietenul lui. Este o greșeală. Și eu am trecut prin asta.

Imaginați-vă și la familia tradițională veche, cum am crescut noi. Ne întâlneam la sărbători, la Paște, la Crăciun: cinci, șase frați, fiecare cu nevasta și copiii, bunicii. Și unchiul se certa cu mătușa nu știu care. Copilul asista și la niște certuri. Asista și cum se împacă. Asista și la faptul că bunica le zicea... Aveam o bunică și zicea că îl cerți pe copil, dar fără să simtă că nu-l mai iubești, cumva să înțeleagă că a greșit și nu e bine ce a făcut. Și zicea: „Nu vă aveți decât pe voi, relația și familia este cel mai important lucru din viața voastră. Când o să vină străinul să vă ajute sau să vă dea un blid cu mâncare...”. Și atunci copilul asista și la tensiuni, și la discuții, argumente — fiecare își susținea punctul de vedere. Într-o ceartă, fiecare își susține punctul de vedere, copilul învață că trebuie să aducă argumente. Și copilul asista și la iertare.

Actualitate.net: Dar copilăria dvs. cu bunicii cum a fost? Ce vă aduceți aminte?

Arcadia Solum: Bunica ne făcea dintr-un prosop sau o batistă... Făcea un prosop sul, punea o batistă mai mare și făcea o păpușă. După aceea punea o hârtie și desena ochi. I-am făcut și eu Almei, că mă întreba: „Tu cu ce jucării te jucai?”. Și i-am făcut un bebeluș din ăsta din cârpe, înfășat în ceva, legat cu o sfoară, pe care îl legănam. Făceam din lut tot felul de chestii, deci imaginație! Aveam nevoie de o broșă, de ceva, de un fular... Am învățat să împletesc, să croșetez. Deci la mine au venit atât de natural! Probabil văzându-le în copilăria aceea, au venit automat. Deci soluțiile există.

Actualitate.net: Visați la ceva când erați copil?

Arcadia Solum: Eu am avut o problemă cu dezamăgirea mea personală când am aflat că părinții mei atâția ani m-au mințit că există Moș Crăciun. Eu n-am putut să o iau ca pe o realitate, ci ca pe o minciună.

Am aflat după ce i-am prins pe părinți când ornau bradul și puneau cadourile dedesubt. Și noi știam că venea Moș Crăciun... În realitate, era un vecin, nașul nostru, care ne aducea pe vremea aceea niște bombonele, niște acadele. Și freamătul ăla: vine Moș Crăciun, dar cum aș putea să-l văd? Deci eu chiar am crezut! Ei, în momentul în care mi-am dat seama, eram un copil, nu eram la școală.

Și cu mine nu se prea putea inventa, că m-am dus la tata și i-am spus: „Atât am nevoie să știu: voi mi-ați făcut și în anii trecuți cadou?”. Și tata a zis: „Da”. M-am dus în cameră și a fost o dramă. Nu atât că nu există Moș Crăciun, ci faptul că am fost mințită. Și faptul că părinții mei, care atât au pedalat pe ideea: „Noi în familie nu ne mințim, noi ne iertăm, noi ne spunem adevărul”.

Actualitate.net: Dar despre Dumnezeu ce credeți că ar trebui să știe copiii?

Arcadia Solum: Noi nu ne rugăm stând în genunchi la o icoană, bătând mătănii. Ne rugăm la un Dumnezeu care e ca noi, care aude, care, mă rog, e acolo pe undeva, da. Și m-a întrebat Alma: „Dar de ce nu-L vedem?”. Păi zic: „Uite, când vorbești cu mine la telefon și tu ești în Tractorul, eu exist? Dacă nu mă vezi, exist?”. „Da, exiști”. „Și Dumnezeu e acolo undeva. Noi când vorbim, e ca și când i-am da un telefon și El ne aude, ne răspunde uneori, alteori nu ne răspunde”.

Îi spun, totuși, Almei, să nu Îl considere pe Dumnezeu un fel de salvator în toate situațiile: frecăm lampa și se rezolvă lucrurile. Că Dumnezeu îi cunoaște mult mai bine pe toți și știe ce e mai bine pentru toți.

Actualitate.net: Aveți o relație frumoasă cu Alma și v-a fost inspirație. Dar cum vă înțelegeți cu mama ei?

Arcadia Solum: Cu Dana a fost foarte amuzant. Am întrebat-o dacă s-ar fi gândit ce ar fi făcut dacă eram o soacră rea? Și zice: „A, nicio șansă! Când l-am cunoscut pe Vadim și a devenit serioasă treaba, încă nu te cunoșteam pe tine decât așa, bună-bună, și zice: mi-am promis că o să mă port atât de frumos, indiferent ce-mi zici, să nu-ți răspund. O să mă port atât de frumos încât să nu ai altă cale decât până la urmă să mă iubești”.

Dacă m-ar fi pus cineva înainte să desenez nora, și fizic așa, și portretul moral, n-aș fi putut să-mi doresc, n-aș fi îndrăznit să sper că voi avea o astfel de noră.

Notă de redacție: Cartea „Manual pentru bunici” de Arcadia Solum a fost publicată de Editura Paralela 45 în mai 2023, în colecția „Biblioteca pentru părinți”.

„Manual pentru bunici” este primul ghid de grandparenting din România și poate fi găsită în librăriile Cărturești, Libris, Bookzone și în alte librării.