Cine a fost Magda Isanos, poeta care a reușit până la 28 de ani să cutremure literatura românească
Daria Andries
A trăit doar 28 de ani, dar a lăsat în urma ei o operă lirică impresionantă. Magda Isanos, fiica a doi medici basarabeni, a fost o voce profundă a poeziei românești interbelice. În pofida bolii care i-a umbrit existența, scrisul său a celebrat lumina, speranța și iubirea.
Magda Isanos s-a născut într-o zi cu puternice conotații simbolice – Duminica Tomii, pe 17 aprilie 1916, între două războaie care aveau să redefinească valorile unei lumi. Viața sa, deși scurtă, a fost o combinație intensă de sensibilitate poetică, suferință fizică, iubire profundă și forță interioară greu de egalat.
A murit tânără, dar poezia ei continuă să emoționeze generații întregi. Magda Isanos a trăit puțin și intens, între 1916 și 1944. S-a născut în Iași, a crescut în Basarabia și și-a desăvârșit maturitatea artistică în anii tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial. Deși marcată de suferință fizică și de conștiința sfârșitului apropiat, și-a scris versurile cu o seninătate care trădează nu resemnarea, ci dragostea de viață.
Magda Isanos a avut rădăcini basarabene
Într-un colț de liniște de lângă Chișinău, în Costiujeni, Magda Isanos a crescut într-un mediu privilegiat de dragostea părinților, Mihai și Elisabeta Isanos, ambii doctori. Casa copilăriei, înconjurată de o grădină cu arțari, nuci și meri, devenise spațiul ideal al visării, jocului și imaginației. Magda era o soră mai mare care nu dicta, ci se juca cot la cot cu cele mici, inventând povești, piese de teatru și scenarii fantastice. Avea o inteligență precoce, un spirit viu și o elocvență care impunea chiar și în fața adulților.
Dar această lume idilică a fost curând tulburată de o boală grea. La doar un an și jumătate, a fost diagnosticată cu o formă de poliomielită, boală care i-a afectat definitiv sănătatea.
Copila veselă a fost răpusă de suferință, iar glezna stângă i-a rămas inertă – o amintire dureroasă purtată toată viața. A rămas cu sentimentul că o bucurie prea mare poate atrage mânia destinului, o teamă ascunsă că fericirea are un preț. Această rană, adâncă și tăcută, i-a dat însă și o forță rară: aceea de a transforma durerea în tandrețe, slăbiciunea în lumină interioară, iar lacrimile în zâmbet.
A urmat școala primară la Costiujeni și liceul la Chișinău, unde a fost remarcată pentru sensibilitatea sa artistică precoce. În paralel cu studiile umaniste, a urmat Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, între 1934 și 1938, unde s-a format în mediul cultural efervescent al capitalei Moldovei. Se descria cu mândrie ca fiind o tânără studentă, entuziastă și încrezătoare, coborâtă din trenul de Chișinău, cu un taior nou și o servietă, privind drept în ochii lumii. Dar entuziasmul studenției s-a lovit de realitatea unei camere reci și impersonale, care o făcea să tânjească după grădina de acasă.
Iașul nu însemna doar Universitatea. În primii ani, a explorat orașul, participând la serate, mergând la cinema sau plimbându-se prin Copou. Curând însă, lumea cărților și a poeziei a devenit singura constantă, refugiul cel mai sigur „într-o vreme mohorâtă și laborioasă”.
Debutase deja în 1932, cu versuri publicate în revista „Licurici” a liceului băieților din Chișinău. În Magda, poezia nu era un exercițiu literar, ci o formă de viață. Scria noaptea, când totul era tăcut, când suferința putea fi transformată în versuri, în întrebări despre lumină și adevăr. Nu-i plăcea să-și recite creațiile cu voce tare; prefera să le dea spre lectură, în tăcere, sau să le vadă copiate frumos de surorile sale, cu chenar colorat, ca să-și mascheze scrisul considerat urât. De multe ori, își distrugea poemele, într-un gest de discreție sau poate de revoltă. Un caiet l-a aruncat într-o vară, în mare…
Dragoste, poezie și o viață trăită în contratimp
La Iași, Magda l-a cunoscut pe Eusebiu Camilar. Întâlnirea a fost din acelea care nu au nevoie de explicații: doi poeți, două suflete care se căutau fără să știe. Fericirea lor nu avea nevoie de promisiuni, iar viitorul părea să înceapă pur și simplu dintr-o încredere reciprocă. Mama Magdei, venită să afle mai multe despre bărbatul care îi cerea fiica în căsătorie, a constatat cu surprindere că tot ce știa Magda despre el erau superlative și iubire – dar, până la urmă, asta le era de-ajuns. S-au căsătorit în martie 1938.
Cei doi au împărtășit nu doar o relație afectivă profundă, ci și o colaborare literară constantă. Din această căsătorie s-a născut o fiică, Elisabeta Isanos, devenită la rândul ei poetă și eseistă.
În spatele acestui zâmbet senin stătea o tărie de caracter neobișnuită. Magda Isanos nu se lamenta, nu se victimiza. Chiar și atunci când inima i-a devenit fragilă până la epuizare, a continuat să zâmbească și să încerce să aline pe ceilalți. Nu suporta egoismul suferinței afişate. Nu voia să fie o povară. Era o luptătoare tăcută. Chiar și în clipele grele, încerca să aducă liniște celor din jur, să fie sprijin, să transforme tristețea în ceva suportabil.
În poeziile sale nocturne, tristețea nu este o slăbiciune, ci o formă de cunoaștere. E reversul luminii diurne, o nevoie de a înțelege mai bine lumea prin întuneric. Într-un rol mic, de Subretă, în „Avarul” de Molière, fără replici, doar cu o mătură și o cârpă, a reușit să cucerească publicul. A fost aclamata vedetă a spectacolului. O piramidă de adolescenți-actori s-a format la final, iar Magda, în vârf, râzând cu mâinile în șold, părea stăpâna scenei.
Deși sănătatea îi era șubredă, Magda a scris cu febrilitate. Debutul ei literar a avut loc în 1932, în revista liceului băiețesc „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău. Ulterior, a colaborat cu reviste de prestigiu precum „Viața Basarabiei”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Însemnări ieșene” sau „Viața Românească”.
Primul și singurul volum tipărit în timpul vieții, intitulat simplu „Poezii”, a apărut în 1943. Celelalte cărți – „Țara luminii” (1946), „Versuri” (1955, 1964) și „Cântarea munților” (1945) – au fost publicate postum. Tot împreună cu Eusebiu Camilar a scris piesa de teatru „Focurile”, distinsă în 1945 cu Premiul de debut al Editurii Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.
Versurile Magdei Isanos sunt o meditație profundă asupra vieții și morții, dar și o mărturisire de credință în iubire, frumos și lumină. Chiar dacă tema morții este recurentă, tonul poeziei ei nu este nici sumbru, nici disperat, ci senin și înțelept.
În toamna anului 1944, după o lungă suferință, Magda Isanos s-a stins din viață la București. Avea doar 28 de ani. Moartea ei a lăsat un gol adânc în rândul celor care i-au cunoscut sufletul prin poezie. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu, în apropierea celor mari care i-au fost predecesori literari.
Viața Magdei Isanos a fost scurtă, dar a avut densitatea unei epoci întregi. Într-o lume sfâșiată de război, poezia ei a fost un răspuns de speranță. Își presimțea sfârșitul, dar nu a încetat să viseze. Scrisul ei rămâne dovada unei iubiri necondiționate pentru oameni, pentru viață, pentru tot ce e efemer.
