Imaginea de la căpătâiul lui Ion Iliescu care va rămâne în istorie. De ce i-au ținut coliva Constantinescu, Văcăroiu, Năstase și Stolojan VIDEO

Ion Iliescu, primul președinte al României postdecembriste, a fost condus pe ultimul drum la 7 august, într-o ceremonie marcată de gesturi simbolice puternice. Foști rivali și colegi politici, printre care Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu și Theodor Stolojan, au participat la slujba religioasă. Care este simbolistica gestului de la căpătâiul primului președinte al României, dar și care sunt momentele cheie ce au rămas în istoria recentă a românilor dintre Iliescu și cei patru lideri.

Fostul președinte Ion Iliescu a fost înmormântat joi, 7 august. Slujba de la Palatul Cotroceni a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. La căpătâiul său s-au aflat mai mulți lideri politici care au marcat tranziția postcomunistă a României.

Printre cei prezenți s-au numărat foștii premieri Viorica Dăncilă, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Marcel Ciolacu și Theodor Stolojan, dar și fostul președinte Emil Constantinescu. Liderii din perioada de după Revoluție au făcut pace cu Ion Iliescu în fața morții.

În timpul momentului final al slujbei ortodoxe, coliva – simbol al credinței în înviere și al pomenirii celor adormiți – a fost susținută de patru dintre cei mai cunoscuți lideri politici ai ultimelor trei decenii. Emil Constantinescu, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase și Theodor Stolojan au stat împreună în jurul colivei, rostind „Veșnica pomenire”.

Prezența acestor personalități la căpătâiul fostului președinte reprezintă mai mult decât un simplu act religios. În contextul istoric și politic al României postcomuniste, acest gest poate fi interpretat ca un moment de rememorare a unui capitol esențial din istoria recentă a țării.

În tradiția ortodoxă românească, coliva este adusă la biserică în cadrul slujbelor de înmormântare sau de pomenire, pentru a exprima credința în viața veșnică. A ține coliva unei persoane decedate în timpul rugăciunii înseamnă respect pentru sufletul celui mort, dar și o recunoaștere, măcar în fața morții, rolul și impactul unei persoane asupra comunității sau asupra unei națiuni întregi.

În cazul lui Ion Iliescu, faptul că foști adversari sau colaboratori politici s-au unit în acest gest ritualic reflectă o reconciliere în fața morții. Emil Constantinescu și Theodor Stolojan, cunoscuți critici ai politicilor promovate de Iliescu în anii ’90, s-au alăturat foștilor premieri PSD în semn de respect pentru o figură care a influențat profund România post-1989. Prezența celor patru lideri în jurul colivei sale rămâne un moment important pentru memoria colectivă a unei țări aflate într-un continuu proces de regăsire identitară.

Trecerea în neființă a lui Ion Iliescu a marcat sfârșitul unei generații care a condus România în primii ani ai democrației. Cei care i-au fost alături la momentul despărțirii finale au reprezentat direcții diferite în politica românească, dar cu toții au fost influențați, într-o formă sau alta, de ideologia lăsată de primul președinte postdecembrist.

Ritualul de la Palatul Cotroceni a adus împreună reprezentanți ai tuturor curentelor majore care au dominat scena politică din ultimele trei decenii. Participarea acestora, alături de actualul premier Ilie Bolojan, subliniază relevanța istorică a momentului.

După Revoluția din 1989, Ion Iliescu a devenit președinte al României, iar Theodor Stolojan, economist format în perioada comunistă, a fost numit inițial ministru al Finanțelor în guvernul provizoriu.

În 1991, în urma mineriadei și a crizei guvernamentale care a dus la căderea Guvernului Roman, Ion Iliescu l-a desemnat pe Stolojan ca prim-ministru al României, conducând un guvern de tranziție (1991–1992), susținut de FSN-ul condus de Iliescu.

Colaborarea lor a fost una pragmatică, bazată pe stabilizarea economică și pregătirea alegerilor din 1992. Stolojan era perceput ca un tehnocrat, nu ca om politic, fiind util într-un moment de instabilitate.

După alegerile din 1992, câștigate de Ion Iliescu și FDSN (viitorul PSD), Stolojan s-a retras o perioadă din politică, activând în instituții internaționale. După 1992, cei doi nu au mai colaborat direct. Stolojan nu a făcut parte din guvernele dominate de PSD și Iliescu în anii '90.

În 2000, Stolojan revine în politică și preia conducerea Partidului Național Liberal (PNL), intrând astfel în opoziție față de Ion Iliescu, care revenise la președinția țării.

În această perioadă, Stolojan a fost unul dintre cei mai vocali critici ai lui Iliescu, acuzându-l de stagnare, autoritarism și perpetuarea vechilor structuri comuniste în noile instituții democratice.

În 2003, Stolojan formează Alianța Dreptate și Adevăr (DA) cu Traian Băsescu (PD) pentru a înfrunta regimul PSD condus de Iliescu și Adrian Năstase. A fost desemnat inițial candidat la președinție, dar s-a retras invocând motive de sănătate. Atunci, Traian Băsescu a anunțat, cu lacrimi în ochi, că îl va succeda pe Theodor Stolojan, începând anunțul cu celebrul moment „dragă Stolo”. Fostul premier a vorbit într-o intervenție pentru Adevărul în 2023 despre ce s-a întâmplat atunci.

„Trebuia să facem guvernare cu PSD şi eu 4 ani de zile făcusem campanie împotriva corupţiei, care era tema principală, şi a politizării excesive. Începusem negocierile cu PSD şi asistam la împărţirea posturilor şi ajunsesem până la nivelul de distribuire a Romgaz etc. M-am dus la Băsescu şi am zis că eu nu mai vreau.”, a declarat Theodor Stolojan.

Relația dintre Ion Iliescu și Emil Constantinescu a fost definită de rivalitate politică, urmată ulterior de gesturi de respect și dialog instituțional. Cei doi s-au confruntat în alegerile prezidențiale din 1992 și 1996, fiecare reprezentând viziuni politice și ideologice diferite pentru România postcomunistă. În 1996, Emil Constantinescu l-a învins pe Ion Iliescu, marcând prima predare pașnică a puterii în istoria recentă a țării.

Deși au fost adversari în campaniile electorale, după alegeri, cei doi au întreținut un dialog instituțional civilizat. Constantinescu a declarat că Iliescu a fost prima persoană căreia i-a comunicat decizia de a nu mai candida pentru un al doilea mandat, în 2000. Întrevederea a avut loc în biblioteca Palatului Cotroceni și a inclus discuții legate de deschiderea spațiului aerian românesc pentru avioanele NATO în contextul războiului din Iugoslavia.

În ciuda diferențelor de opinie și a confruntărilor dure din anii ’90, după încheierea mandatelor, relația lor a evoluat către o formă de respect reciproc. Emil Constantinescu a sugerat că relația cu Iliescu poate fi un model de depășire a conflictelor politice în favoarea interesului național.

Imaginea celor doi reuniți la funeraliile lui Ion Iliescu sugerează o reconciliere importantă și o închidere a unei epoci istorice marcate de tranziția dificilă de la comunism la democrație.

Relația dintre Ion Iliescu și Nicolae Văcăroiu a început în toamna anului 1992, când Iliescu l-a desemnat pe Văcăroiu ca prim-ministru într-un context economic dificil. Potrivit istorisirii lui Văcăroiu, aceasta a fost prima ocazie când l‑a întâlnit personal pe Iliescu, pe care l‑a descris ulterior ca o personalitate remarcabilă, apropiată de oameni și respectată de aceștia.

Guvernul condus de Văcăroiu (1992–1996) a fost unul minoritar, susținut de coaliția cunoscută ca „Patrulaterul Roșu”, în cadrul căreia Iliescu și partidul său (FDSN, ulterior PDSR) au menținut controlul asupra executivului.

Văcăroiu a preluat conducerea economiei într-o perioadă de tranziție târzie, cu reforme economice lente, menținerea controlului statului asupra industriei și progrese timide în privatizare.

În această perioadă, rata de creștere economică a revenit în intervalul 1993–1996, dar investițiile străine și privatizările masive au rămas reduse, iar guvernarea a fost criticată pentru clientelism, toleranță față de corupție și consolidarea unei elite economice aliate politic.

Un episod memorabil a fost momentul în care Iliescu, deranjat de perturbări sonore în timpul unei conferințe oficiale, a fost „oprit” de Văcăroiu atunci când se ridicase pentru a rezolva situația, arătând calm administrativ și reacție rapidă.

Relația între Ion Iliescu și Adrian Năstase a început în primele decenii post-revoluție. Năstase și-a început cariera politică în anii ’90, intrând în afilierea partidului lui Iliescu, fiind datorat acestuia pentru debutul în viața publică. După Revoluția din 1989, ambii și-au împărtășit viziunea asupra dialogului și stabilității politice. Năstase a declarat că îi datorează lui Iliescu intrarea în politică și recunoaște contribuția lui la construirea consensului în tranziția post-decembristă.

În perioada 2000–2004, Năstase a ocupat funcția de prim-ministru, în timp ce Iliescu era președinte, ceea ce a facilitat o guvernare coordonată și stabilă. Guvernul condus de Năstase a reflectat abordarea consensuală sprijinită de Iliescu în plan politic și administrativ.

În 2002, relația dintre Ion Iliescu și Adrian Năstase s-a tensionat tot mai mult, deși oficial negau orice conflict. Divergențele au pornit din anturajele lor, aflate în competiție pentru controlul PSD, dar s-au extins direct la cei doi lideri. Iliescu nu dorea să se retragă din viața politică, ci să revină la conducerea partidului, ceea ce amenința poziția lui Năstase. Ideea alegerilor anticipate, susținută de premier, a amplificat tensiunile, fiind blocată de președinte prin Constituție.

Deși nu au fost conflicte publice majore, au existat momente de tensiune. În cadrul unui interviu acordat unei publicații maghiare, Heti Világgazdaság, în urmă cu aproape două decenii, Ion Iliescu a criticat modul de exprimare al lui Adrian Năstase, afirmând că discursul acestuia era “arogant” și reproșându-i tendința de a domina scena politică a PSD.

Într-o altă declarație, Iliescu a oferit o caracterizare ceva mai nuanțată, comparându-l pe Năstase cu un om cultivat, dar sugerând totuși că el părea „probabil mai arogant” comparativ cu alții, în contextul unei discuții critice despre stilul său politic.

În privința condamnării lui Năstase, Iliescu a exprimat public o poziție empatică, subliniind că o considera nedreaptă și că nu crede într-o conexiune politică între justiție și caz.