„Am strigat ‘Jos Iliescu!’ și m-au bătut minerii. Acum vreau doar să se afle adevărul” — Mărturia cutremurătoare a unei victime din 1990, în ziua înmormântării fostului președinte

Femeia în rochie albastră, bătută în mineriadă: „Am strigat, dar nimeni n-a ajutat”. Imaginea ei, smulsă din mijlocul Pieței Universității de mineri, a devenit simbolul violențelor din 13-15 iunie 1990. Izabela Odor a povestit, cu luciditate și durere, cum a fost lovită, umilită și abandonată în stradă. Un episod real, cu urmări adânci, rămas fără răspuns în justiție până azi.

Era dimineața zilei de 14 iunie 1990, când fotograful Andrei Iliescu urca la etajul I al hotelului Intercontinental, în calitate de corespondent pentru agenția France Presse. De pe balcon, surprindea ceea ce avea să rămână în istorie ca una dintre cele mai emblematice imagini ale mineriadei: o femeie brunetă, în rochie albastră și sandale, ridicată de doi bărbați în salopete și căști, înconjurați de alți indivizi înarmați cu bâte și bastoane. Femeia se ținea cu disperare de geanta din rafie. Nimeni nu intervenea.

Acea femeie se numește Ioana-Izabela Odor. Avea 39 de ani la momentul fotografiei, era cercetătoare la Institutul de Metrologie și purta cu mândrie insigna de „golan”, în semn de protest față de eticheta pusă de Ion Iliescu manifestanților din Piața Universității.

În dimineața de 13 iunie, autoritățile au decis evacuarea Pieței Universității, ocupată de 52 de zile de protestatari care refuzau revenirea foștilor activiști comuniști la putere. Izabela Odor se afla printre cei rămași pe baricade, refuzând să accepte înăbușirea protestului pașnic. Seara a plecat la rude, unde a ascultat știrile externe. Așa a aflat, de la BBC, că minerii ajunseseră în București.

A doua zi dimineață, în jurul orei 7, se întorcea spre Piață. Pe bulevard, lângă clădirea actualului sediu PNL, a văzut cum un bărbat în vârstă era bătut cu bestialitate de un grup de indivizi îmbrăcați în salopete. Nu a rămas tăcută. A intervenit și i-a certat. Unul dintre agresori a fluierat, chemând alți bărbați în salopete negre.

„Mi-au dat cu bastoanele de cauciuc. Am reacționat, i-am dat unuia o palmă. M-au înconjurat și au început să mă lovească. M-au luat de mâini, m-au tras, m-au traversat strada”, povestește ea. Nimeni nu a intervenit. Din contră, alte femei de pe stradă au aplaudat scena: „Așa! Bate-o! A strigat: Jos Iliescu!”.

După ce a fost dusă într-o clădire din apropiere, a fost prezentată unui individ care părea să coordoneze reținerea protestatarilor. „Mi-a zis: Lăsați-o”, își amintește. A fost eliberată și condusă spre Piața Universității, de unde a plecat pe jos, sub șoc.

Când a ajuns acasă, vecinele au ajutat-o: „Eram vânătă pe spate, pe șolduri, pe brațe. Aveam un dinte rupt. Am stat două săptămâni în concediu medical”.

A aflat ulterior că imaginea în care era surprinsă a apărut într-un ziar românesc din diaspora, distribuit pasagerilor de pe cursele aeriene din New York spre București. A fost expusă pe panoul de afișaj de la locul de muncă. Atunci nu a putut vorbi zile întregi, din cauza emoției și a durerii.

„Femeia în rochie albastră”, așa cum a fost numită de regretata jurnalistă Iulia Marin în interviul publicat în PressOne, a fost unul dintre cele mai citite articole la acel moment, iar mărturiile Izabelei Odor au rămas în istoria țării noastre care a plătit cu sânge pentru libertate, pentru democrație.

În urmă cu 10 ani și la 25 de ani de la Revoluție, fostul președinte Ion Iliescu a fost pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității.

Pe atunci, „femeia în rochie albastră” a declarat că Ion Iliescu „trebuie să rămână în istorie că e pedepsit. Nu țin să-l văd cu cătușe, dar a chemat minerii și le-a mulțumit. Asta nu trebuie să se mai repete”.

A fost convinsă că face ceea ce trebuie și nu s-a temut, nici în anii care au urmat. Chiar dacă a visat uneori secvențele acelea sau a fost înfricoșată de brutalitatea trăită, nu a regretat.

„Europa a văzut ce a făcut Iliescu, cum a înverșunat o clasă socială împotriva alteia. Ne-au bătut cu bâte, nu au discutat cu noi.”

În urmă cu 10 ani, Izabela Odor, pe atunci în vârstă de 64 de ani, era deja pensionară și trăia în același apartament modest, unde ocupa funcția de președintă a asociației de locatari. Nu a renunțat niciodată la implicarea civică, nici la curaj. Spiritul din Piața Universității a rămas cu ea.

La finalul interviului, când a fost întrebată dacă a avut vreun rost să fie bătută în stradă pentru o idee, răspunsul a fost ferm: „Da!”. Un „da” rostit după un sfert de secol de la una dintre cele mai negre episoade ale democrației postcomuniste din România.

În ziua înmormântării lui Ion Iliescu, Ioana Izabela Odor, una dintre victimele Mineriadei din 1990, a vorbit din nou despre nedreptățile rămase nerezolvate în justiție și despre speranța că, odată cu dispariția fostului președinte, adevărul va putea ieși la lumină.

La 74 de ani, Ioana Izabela Odor nu mai poate ieși din locuință. Se deplasează greu, cu bastonul, din cauza unei proteze la șold. Trăiește singură într-un apartament modest și urmărește în permanență știrile. Spune că are două televizoare, unul în sufragerie și altul în bucătărie, pentru a fi conectată în permanență la actualitatea politică din România.

„Cred că în continuare există forțe care se opun democrației în România”, afirmă ea într-un interviu acordat HotNews, publicat în ziua înmormântării lui Ion Iliescu.

Izabela Odor a devenit simbol al Mineriadei după ce a fost agresată de mineri în centrul Bucureștiului. Imaginea ei, în rochie albastră, trasă brutal de brațe de către bărbați în salopete, a făcut înconjurul lumii. Avea 39 de ani atunci și era cercetătoare la Institutul de Metrologie. Nu a uitat niciodată ce s-a întâmplat.

„Am făcut plângere pentru ce s-a întâmplat atunci, dar dosarul s-a tot tergiversat. Se schimba regimul, veneau, mă întrebau, apoi nu mai reveneau. Senzația mea a fost că atâta timp cât Iliescu trăiește, nu se va judeca nimic”, spune ea.

„Femeia în rochie albastră” declară că nu a avut niciodată o părere bună despre Ion Iliescu, nici măcar înainte să devină victimă în timpul Mineriadei.

„N-am putut să-l sufăr niciodată. Am văzut în el doar un activist de partid, chiar din prima zi când a apărut. Dar, mă rog, poporul l-a ales. Pentru mine, rămâne un om care a făcut mult rău țării”, spune Izabela Odor.

Ea consideră că România a trecut formal de la comunism la democrație în mandatul lui, dar multe dintre deciziile luate în acei ani au fost împotriva principiilor democratice.

Moartea lui Ion Iliescu a fost urmată de declararea unei zile de doliu național și organizarea unei ceremonii cu onoruri militare. Izabela Odor nu crede că fostul președinte le-a meritat.

„Mie nu mi se pare că merită. Dar mai ascult și eu oameni care spun că, fiind fost șef de stat, trebuie respectate niște reguli. Nu că ar fi fost el un om extraordinar, ci pentru că a fost președinte”, spune Izabela Odor.

Izabela Odor speră ca dosarele Revoluției și Mineriadei să ajungă, în sfârșit, la o concluzie. Cel al Mineriadei a fost retrimis în instanță de Parchetul General în aprilie, iar cel al Revoluției a fost returnat anul trecut pentru refacerea rechizitoriului.

„Să se spună adevărul. Atât cer. Pentru că văd în jur tineri de 40 de ani care au idei anti-democratice. Asta înseamnă că nu s-a înțeles nimic.”

Din apartamentul în care trăiește, femeia urmărește atent viața politică. Nu mai poate merge în stradă, dar e prezentă prin ceea ce vede și aude.

„Există forțe subversive care încearcă să oprească România din drumul spre democrație. Nu știu exact de unde vin. Poate din generația următoare celor de dinainte de 1989. Sunt oameni care nu vor o societate bazată pe merit, ci pe relații, pe șmecherii, pe influențe politice”, spune Izabela Odor.

Izabela Odor a mai spus că ultima dată a fost contactată de procurori a fost în urmă cu trei ani. I-au cerut să le trimită fotografia din timpul Mineriadei și certificatul medico-legal. A cooperat, dar a simțit că eforturile sale au rămas fără rezultat.

„Mi-au zis să le trimit toate actele. Le-am spus că am obosit. Bine că am scăpat de comunism”, adaugă femeia.

Pentru Izabela Odor, moartea lui Ion Iliescu poate însemna începutul unei etape în care adevărul despre anii ‘90 să poată fi spus, fără opreliști.

„Sper ca dosarul meu să meargă mai departe. Nu cer nimic altceva decât să se afle adevărul.”