Tragedia ascunsă de la Castelul Corvinilor. Mesajul sfâșietor lăsat în piatră pe limbă de moarte. Blestem sau legendă?
În inima Transilvaniei se înalță una dintre cele mai spectaculoase fortificații medievale din Europa: Castelul Corvinilor din Hunedoara. Cu turnurile sale gotice impresionate pe stâncă, coridoarele întortocheate și atmosfera misterioasă, locul atrage anual mii de vizitatori dornici să afle povești vechi de secole. Printre cele mai răscolitoare este legenda fântânii săpate în piatră de trei prizonieri turci, o poveste despre speranță, suferință și o promisiune uitată care a inspirat de‑a lungul timpului numeroase relatări populare și interpretări istorice.
Legenda spune că în timpul luptelor lui Ioan de Hunedoara, mare comandant și unul dintre cei mai importanți lideri militari ai secolului al XV‑lea, au fost capturați trei turci pe care i‑ar fi închis în Castelul Corvinilor. Pentru că fortificația nu dispunea de un sistem sigur de apă, profilul arid al locului și alimentarea insuficientă din izvoare erau o problemă gravă.
Pentru a rezolva această problemă, spune tradiția, conducătorul i‑ar fi propus celor trei prizonieri un pact: dacă vor săpa o fântână adâncă în piatră și vor da de apă, vor fi eliberați și vor primi libertatea mult dorită. Cei trei, munciți și sperând la libertate, ar fi început lucrarea grea, săpând cu răbdare și sudoare aproape 30 de metri în stânca din calcar.
„Apă aveți, dar nu aveți suflet”
Cei trei turci au început să sape cu unelte simple, muncind ani de zile cu răbdare și perseverență. Legenda adaugă că au trecut 15 ani până când după chinuri îndelungate au reușit să atingă apa – un rezultat absolut remarcabil pentru acea epocă și pentru instrumentele rudimentare puse la dispoziție.
Dar, potrivit narațiunii populare, când lucrarea a fost în cele din urmă terminată, Ioan de Hunedoara nu mai era în viață. Voievodul murise în 1456, iar responsabilitatea menținerii promisiunii ar fi trecut la soția sa, Elisabeta Szilágyi. În această versiune dramatică, Elisabeta ar fi refuzat să acorde libertatea promisă prizonierilor și i‑ar fi condamnat la moarte ca un gest de cruzime și trădare a cuvântului dat de soțul său.
Înainte de a fi uciși, potrivit legendelor, prizonierii au scris în piatră un ultim mesaj, o inscripție care se traduce prin „Apă aveți, dar suflet nu!” sau „Apă ai, inimă nu”. Inscripția poate fi văzută inclusiv în zilele noastre pe un zid al castelului fix de lângă fântână.
Fântâna și piatra gravată sunt martorii tăcuți ai muncii și suferinței celor trei prizonieri, care au săpat ani de zile în stâncă, în speranța că își vor câștiga libertatea.
Legenda celor trei turci a traversat secole și este povestită vizitatorilor castelului ca un simbol al sacrificiului și al tragediei care s-a petrecut aici. Cei care se opresc la fântână pot vedea mesajul lăsat în piatră și pot retrăi istoria dramatică a muncii prizonierilor și promisiunii încălcate.
Cuvintele gravate cu suferință rămân pentru totdeauna martor al unei povești de viață și speranță distrusă. Fântâna săpată cu greu este un semn al efortului titanic al celor trei prizonieri turci care au săpat ani întregi în stâncă, până când apa a fost atinsă și lucrarea terminată.
Ce spun istorici și cercetătorii despre inscripție?
În pofida puternicei imagini populare, cercetările istorice și traducerile moderne pun mare parte din această narațiune sub semnul îndoielii. Textul real găsit pe zidul de lângă fântână nu conține expresia dramatică din legendă, ci un mesaj mult mai simplu și factual.
Specialiști în limba turcă și orientaliști, printre care istoricul Mihail Guboglu, au analizat inscripția și au descifrat că aceasta redă ceva de genul. „Cel care a scris această inscripție este Hasan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică.”
Termenul „ghiauri” era folosit de otomani pentru a desemna ne‑musulmanii (străinii – „infideli” sau ne‑credincioși). Textul, datat la jumătatea secolului al XV‑lea, este probabil o simplă semnătură a autorului – un prizonier care a dorit să își consemneze prezența acolo.
Această traducere indică faptul că ceea ce a rămas în piatră nu este un reproș dramatic către stăpâni, ci doar o marcă de identitate, ca un fel de semnătura a celui ce a lucrat acolo. Înscripția servește ca dovadă a faptului că unii prizonieri turci au fost într‑adevăr prezenți într‑un loc dificil și au lăsat urme ale trecerii lor umane – dar nu exact sub forma legendară popularizată.
Pentru a înțelege mai bine legenda, este util să privim și contextul istoric al Castelului Corvinilor. Construcția acestui impresionant ansamblu gotic începe în secolul al XIV‑lea, iar în secolul al XV‑lea începe perioada de aur cu Ioan de Hunedoara la conducere, când cetatea a devenit unul dintre centrele cele mai puternice din Transilvania.
Hunedoara era un punct strategic, cu resurse importante de fier și o poziție crucială în luptele dintre regatul Ungariei și Imperiul Otoman. Ioan de Hunedoara rămâne în istorie pentru bătăliile sale cu otomanii și pentru rolul său de lider în alianțele europene anti‑otomane.
Apa a fost o problemă reală pentru fortificații medievale – un castel fără surse de apă ar fi fost vulnerabil în timpul unui asediu. Nu este surprinzător că legenda s‑a concentrat pe fântână, deoarece aceasta simbolizează supraviețuirea cetății și lupta pentru viață.
