Sistemul de Învățământ, la pământ. România anului 2026: școli total nepregătite și aproape 100.000 de elevi cu cerințe speciale

Educația incluzivă din România se confruntă cu o criză profundă. Numărul copiilor cu cerințe educaționale speciale a explodat în ultimii ani, ajungând la peste 91.000 în anul școlar 2025-2026, în timp ce resursele umane scad alarmant. Reforma promisă prin lege rămâne neaplicată, iar sistemul funcționează sub presiune, cu profesori de sprijin suprasolicitați și școli nepregătite să răspundă nevoilor reale ale elevilor.

În doar trei ani, numărul copiilor integrați în învățământul de masă care au nevoie de sprijin educațional special aproape s-a dublat. În prezent, sistemul educațional include 91.366 de elevi și preșcolari cu cerințe educaționale speciale, potrivit datelor oficiale furnizate de Ministerul Educației.

Această creștere rapidă pune presiune pe un mecanism care nu a fost adaptat pentru a face față unei astfel de evoluții. De la nivel antepreșcolar până la liceu și școli profesionale, distribuția copiilor cu CES arată o prezență masivă în toate etapele de educație, cele mai multe cazuri fiind în ciclurile primar și gimnazial.

Explicațiile pentru această creștere sunt multiple. Diagnosticul mai bun, creșterea gradului de conștientizare și integrarea elevilor în școlile de masă contribuie la cifrele actuale. Totuși, lipsa unor mecanisme funcționale de sprijin face ca această evoluție să nu fie însoțită de soluții concrete.

Situația devine și mai complicată în contextul în care datele pentru anul școlar anterior nu au fost publicate complet, ceea ce îngreunează o evaluare coerentă a trendului. Cu toate acestea, comparațiile disponibile indică o creștere constantă și accelerată.

Pe măsură ce numărul elevilor crește, resursa esențială pentru integrarea lor – profesorii de sprijin – devine tot mai limitată. În ultimii doi ani școlari, sistemul a pierdut 152 de astfel de cadre didactice, ajungând la aproximativ 1.700 la nivel național.

Raportul dintre profesori și elevi arată un dezechilibru major: un profesor de sprijin ajunge să lucreze, în medie, cu peste 50 de elevi. În urmă cu câțiva ani, media era de aproximativ 28 de elevi pentru un profesor. Diferența reflectă o deteriorare accelerată a capacității de intervenție individualizată.

Reglementările existente indică un standard mult mai mic, de maximum 12 elevi pentru un profesor de sprijin. Realitatea din teren depășește de peste patru ori această limită, ceea ce transformă sprijinul personalizat într-un obiectiv greu de atins.

Distribuția profesorilor nu este uniformă la nivel național. Unele județe au reușit să crească numărul posturilor, cum sunt Constanța, Vaslui sau București, unde s-au înregistrat creșteri semnificative. În alte zone însă, situația s-a deteriorat drastic.

Caraș-Severin a pierdut aproape două treimi din personalul de sprijin, Arad și Mehedinți au înregistrat scăderi importante, iar în Giurgiu nu mai există niciun profesor de sprijin în anul școlar actual. Astfel de discrepanțe creează un sistem fragmentat, în care accesul la sprijin depinde de zona geografică.

Pe lângă scăderea numărului de cadre didactice, normele de lucru au fost majorate. Profesorii de sprijin au ajuns să aibă o normă de predare de 20 de ore pe săptămână, în creștere față de anii anteriori. Decizia a contribuit indirect la reducerea numărului de posturi disponibile și la creșterea volumului de muncă pentru cei rămași în sistem.

Specificul activității acestor profesori presupune deplasări între mai multe școli, uneori aflate în localități diferite. În mediul rural, situația devine și mai dificilă, deoarece distanțele sunt mari, iar accesul la resurse este limitat.

În paralel, cadrele didactice de la clasă resimt lipsa formării adecvate. Mulți profesori ajung să lucreze cu elevi cu cerințe speciale fără să aibă instrumentele necesare pentru a adapta procesul educațional. Studiile internaționale arată că nevoia de formare în acest domeniu este una dintre cele mai frecvente solicitări ale profesorilor din România.

Legea învățământului preuniversitar adoptată în 2023 includea o reformă amplă a educației speciale. Documentul propunea o schimbare de abordare, de la simpla identificare a elevilor cu CES la un sistem diferențiat de sprijin, bazat pe evaluări standardizate și intervenții adaptate fiecărui copil.

Planul prevedea înființarea unui Centru Național pentru Educație Incluzivă, dezvoltarea unor camere-resursă în școli și introducerea unor mecanisme de sprijin pe mai multe niveluri. De asemenea, erau incluse vouchere educaționale pentru elevii cu cerințe speciale, menite să faciliteze accesul la servicii și terapii.

Deși impactul financiar fusese calculat în detaliu, iar implementarea era programată etapizat, măsurile nu au fost aplicate. Termenele au fost amânate de trei ori prin acte normative succesive, cel mai recent până în anul școlar 2027-2028.

Această întârziere menține sistemul într-o stare de blocaj. Lipsa legislației secundare face imposibilă punerea în practică a prevederilor existente în lege. În absența acestor instrumente, școlile continuă să funcționeze după reguli vechi, fără infrastructura necesară pentru educație incluzivă.

În același timp, autoritățile recunosc dificultățile: deficit de specialiști, lipsă de formare pentru profesori, servicii insuficiente în special în mediul rural. Cu toate acestea, soluțiile întârzie să apară.

Problemele nu se limitează la profesorii de sprijin. Consilierii școlari, esențiali pentru suportul psihologic al elevilor, sunt și ei insuficienți. În medie, un consilier deservește peste 750 de elevi, mult peste limita recomandată de 500. În multe zone rurale, accesul la consiliere este extrem de redus.

Concursurile pentru ocuparea posturilor rămân adesea fără candidați, ceea ce indică o problemă structurală: profesiile din domeniul educației incluzive nu reușesc să atragă suficienți specialiști.

În lipsa unor intervenții rapide, diferența dintre nevoile elevilor și capacitatea sistemului de a răspunde acestor nevoi continuă să crească. Integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale rămâne un obiectiv declarat, dar greu de atins în practică.

Educația incluzivă presupune nu doar prezența elevilor în școlile de masă, ci și acces real la sprijin adaptat. Fără profesori suficienți, fără formare și fără infrastructură, acest obiectiv rămâne departe de realitatea din sălile de clasă, scrie edupedu.ro.