Război fără acoperire. În ce măsură se implică statele membre NATO în cazul unui conflict direct între SUA și Iran

Un stat membru NATO are voie să se implice fără consultări cu celelalte state din Alianța Nord Atlantică în războiul altei țări care nu face parte din alianță? Dacă țara pe care un stat NATO o atacă ripostează și atacă la rândul său, intervin aliații? Sunt două întrebări importante pentru țările care sunt membre NATO și care sunt îngrijorate după bombardamentele SUA în Iran. Dar hai să vedem ce se întâmplă, de fapt, în astfel de situații.

Un stat membru NATO poate să se implice individual într-un conflict militar alături de un stat non-NATO, fără consultarea formală a Alianței, dar cu anumite condiții și riscuri.

Mai exact, ce are voie un stat NATO să facă individual, în cazul implicării într-un conflict? Deși membră NATO, țara - parte din Alianța Nord Atlantică, poate decide să ofere sprijin militar (trimitere de trupe, arme) uneia dintre părți, sprijin logistic sau chiar să participe direct într-un conflict. Deciziile țin de suveranitatea națională și nu sunt automat reglementate de NATO.

În acest context, există, însă, limite și implicații. Țara membră NATO care atacă altă țară nu acționează în numele NATO, mai ales dacă nu există un consens al Consiliului Nord-Atlantic. În situația expusă, statul respectiv acționează în afara cadrului NATO.

Astfel, conflictul NU este considerat „al NATO” și nu activează Articolul 5 (clauza de apărare colectivă).

Totuși, există risc de escaladare internațională dacă statul respectiv este atacat ca urmare a acțiunilor sale. Există riscul ca întreaga alianță să fie atrasă într-un conflict — de aceea există o practică a consultărilor prealabile.

Presiuni diplomatice sau sancțiuni interne în NATO: aliații pot critica, izola sau penaliza politic statul care ia decizii unilaterale periculoase, fără coordonare. Turcia, membru NATO, a avut de-a lungul timpului intervenții militare în Siria (și alte zone) fără aprobarea formală a NATO.

NATO a declarat oficial că aceste acțiuni sunt ale Turciei, nu ale alianței.

Astfel, un stat NATO are voie să se implice militar într-un conflict care nu implică direct Alianța, dar acționează pe cont propriu, nu implică NATO automat, și trebuie să fie conștient de riscurile diplomatice și strategice.

Dacă un stat membru NATO atacă primul, iar apoi este lovit ca reacție, alianța NATO nu este obligată să intervină în baza Articolului 5. „Un atac armat împotriva uneia sau mai multor părți semnatare […] va fi considerat un atac împotriva tuturor.” Însă acest articol presupune că atacul a fost neprovocat (un act de agresiune împotriva unui stat membru).

Dacă statul NATO a fost agresorul inițial, riposta statului atacat poate fi considerată legitimă din punctul de vedere al dreptului internațional. NATO NU este obligată să invoce Articolul 5 în apărarea unui stat membru care a declanșat ostilitățile.

Ce se întâmplă în practică? - Consiliul Nord-Atlantic (toate statele membre) trebuie să se reunească și să decidă dacă activează Articolul 5, iar decizia este luată prin consens, nu automat. Dacă majoritatea consideră că atacul de răspuns este consecința unui act unilateral, Alianța poate refuza să intervină.

Dacă un stat NATO, de exemplu, lansează un atac unilateral asupra Iranului, iar Iranul răspunde lovind baze militare sau infrastructură a acelui stat, este puțin probabil ca NATO să considere acest lucru „un atac împotriva tuturor”. Aliații pot refuza implicarea militară, invocând că nu este un caz de autoapărare colectivă.

SUA acționează pe cont propriu, fără să consulte formal NATO. Acțiunea este un act unilateral de agresiune, cel puțin din perspectiva Iranului și probabil a majorității statelor lumii.

În acest context, Iranul atacă baze americane sau alte obiective militare ale SUA ca reacție. Din punct de vedere al dreptului internațional, acest răspuns poate fi considerat o măsură legitimă de autoapărare.

În baza Articolului 5, pentru a activa apărarea colectivă, Alianța trebuie să decidă dacă atacul asupra unui stat membru (SUA) a fost un act de agresiune neprovocat. În acest caz, deoarece SUA a fost inițiatorul atacului, Alianța ar putea decide că SUA nu este în situația de victimă neprovocată. Toți membrii NATO discută situația.

Există două opțiuni majore:
a) Să susțină SUA și să invoce Articolul 5 (puțin probabil, deoarece atacul SUA a fost unilateral).
b) Să refuze să invoce Articolul 5, considerând că este un conflict provocat unilateral. Decizia se ia prin consens, iar un singur stat poate bloca invocarea Articolului 5.

Dacă NATO nu intervine militar colectiv, SUA rămâne singură în conflict. Aliații pot oferi sprijin diplomatic sau logistic, dar fără angajament formal de apărare colectivă. Riscul escaladării regionale crește, iar NATO trebuie să gestioneze criza diplomatic pentru a evita implicarea întregii alianțe.

Relațiile dintre Statele Unite și Iran s-au tensionat încă din 1953, când CIA a orchestrat lovitura de stat împotriva premierului iranian Mohammad Mossadegh, care naționalizase industria petrolieră. A fost reinstalat la putere șahul Mohammad Reza Pahlavi, un lider autoritar, susținut de Washington.

Relațiile s-au prăbușit complet după Revoluția Islamică din 1979, când ayatollahul Ruhollah Khomeini a preluat puterea, iar Iranul a devenit un regim teocratic anti-occidental. Criza ostaticilor din Teheran (52 de diplomați americani capturați timp de 444 de zile) a marcat începutul unei dușmănii deschise.

SUA a sprijinit Irakul în timpul războiului Iran-Irak (1980–1988).

Washingtonul a impus sancțiuni economice dure Iranului pentru presupusul sprijin acordat terorismului și dezvoltarea unui program nuclear suspect.

Iranul a fost inclus de George W. Bush în „Axa răului”, alături de Coreea de Nord și Irak.

Administrația Obama a semnat, alături de alte puteri, un acord prin care Iranul își limita programul nuclear în schimbul ridicării unor sancțiuni. A fost un moment de detensionare temporară.

Donald Trump a retras unilateral SUA din acordul nuclear, reluând sancțiunile economice. Relațiile s-au înrăutățit brusc. În 2020, SUA l-a asasinat pe generalul iranian Qassem Soleimani, provocând furie la Teheran.

În iunie 2025, SUA a lansat atacuri aeriene asupra unor situri nucleare iraniene, inclusiv la Fordow, sub pretextul că Iranul se pregătea de producerea armelor nucleare. Președintele Trump a anunțat acțiunea ca fiind „un succes militar major” și a spus că este „un moment decisiv pentru SUA, Israel și întreaga lume”.