Care sunt tradițiile aducătoare de noroc și bunăstare de Rusalii

Rusaliile (sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh) marchează un moment special în calendarul creștin ortodox, dar și o perioadă bogată în tradiții populare menite să aducă noroc, protecție și prosperitate.

Duminica Rusaliilor este prăznuită la 50 de zile după Paști și comemorează coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor lui Iisus, eveniment considerat momentul întemeierii Bisericii creștine. De aceea, sărbătoarea mai poartă numele de Cincizecime, fiind una dintre cele mai vechi și importante sărbători creștine.

În Biserica Ortodoxă, Duminica Rusaliilor este marcată prin slujbe speciale: la finalul Liturghiei se oficiază Vecernia plecării genunchilor, când toți credincioșii îngenunchează în semn de smerenie față de Pogorârea Sfântului Duh.

O caracteristică aparte a ritualului bisericesc este sfințirea ramurilor verzi, de obicei ramuri de tei sau de nuc, care sunt împărțite credincioșilor. Aceste ramuri binecuvântate simbolizează limbile de foc ale Duhului Sfânt care s-au pogorât peste apostoli în ziua Cincizecimii.

Credincioșii duc ramurile sfințite acasă și le pun la icoane, considerându-le aducătoare de binecuvântare și folositoare ca leacuri de peste an.

Astfel, din perspectivă religioasă, Rusaliile încununează ciclul pascal (la 10 zile după Înălțare și la 50 de zile după Înviere și reprezintă o sărbătoare a reînnoirii spirituale, comemorând totodată momentul în care primele comunități de ucenici s-au constituit în nucleul Bisericii, sub lucrarea Duhului Sfânt

Ca multe sărbători creștine majore, Rusaliile au asimilat elemente din festivități mai vechi, precreștine. De altfel, însuși cuvântul „Rusalii” provine din latinescul Rosalia, care desemna la romani sărbătoarea trandafirilor – un vechi festival al rozelor și al comemorării strămoșilor.

În Antichitatea târzie, această celebrare romană a fost suprapusă de creștini peste praznicul Pogorârii Sfântului Duh, dând naștere unei sărbători mixte: noile semnificații religioase au „îmblânzit” și înlocuit treptat straturile păgâne, însă unele obiceiuri și credințe mai vechi au supraviețuit în tradiția populară.

De pildă, obiceiul de a împodobi casele și bisericile cu ramuri verzi de tei, plop sau stejar poate fi interpretat ca o reminiscență a cultelor vechi ale vegetației, adaptată în creștinism sub forma sfințirii ramurilor la Rusalii. Biserica a incorporat aceste gesturi, conferindu-le noi simboluri: teiul și nucul sfințite nu mai sunt ofrande aduse zeilor naturii, ci devin amintiri ale limbilor de foc coborâte peste apostoli.

Folclorul românesc păstrează și el ecouri ale originilor precreștine ale Rusaliilor. În credințele străvechi, această perioadă a anului (sfârșitul primăverii și începutul verii) era populată de forțe supranaturale și rituri de protecție. Sărbătoarea cade în preajma solstițiului de vară și a altor momente agrare importante, fiind legată de ritualuri de fertilitate și de pomenire a morților. Moșii de vară (Sâmbăta Morților de dinaintea Rusaliilor) reprezintă o astfel de tradiție precreștină: în această zi, oamenii fac pomeniri și împart ofrande pentru sufletele străbunilor. În multe zone, se dau de pomană vase din lut sau din lemn (oale, căni, străchini) frumos împodobite cu flori, umplute cu apă, lapte sau vin, alături de colaci, pentru sufletele celor adormiți.

Acest obicei al vaselor împodobite, păstrat și astăzi, ar putea deriva din vechea Rosalia, care era dedicată cultului morților. Suprapunerea sărbătorii creștine peste un străvechi festival al naturii și al spiritelor explică de ce, în mentalitatea populară românească, Rusaliile au o dublă fațetă: pe de o parte, sunt Duminica Mare creștină a Pogorârii Sfântului Duh, pe de altă parte sunt o perioadă magică dominată de spirite (iele, zâne) ce trebuie respectate și îmbunate.

De-a lungul timpului, numele și povestea Rusaliilor au căpătat și interpretări legendare. În unele legende românești, Rusaliile sunt considerate a fi fiicele împăratului Rusalim, niște făpturi fermecate care seduc oamenii și îi pedepsesc dacă nu le recunosc puterile.

Această poveste, deși fără legătură cu tradiția biblică, arată modul în care imaginația populară a asociat Rusaliile cu zânele din mitologie. De asemenea, tradiția spune că Rusaliile ar fi de fapt spiritele unor morți care, după ce au părăsit mormintele în Joia Mare și au petrecut Paștele alături de cei vii, refuză să se mai întoarcă în lumea de dincolo.

Aceste credințe păgâne, transmise din generație în generație, s-au împletit cu sărbătoarea creștină, generând un sincretism unic: la Rusalii, oamenii merg la biserică pentru rugăciune, dar în același timp țin cont și de superstiții vechi, pentru a-și asigura norocul și a evita mânia duhurilor nevăzute.

Tradițiile de Rusalii diferă de la o regiune la alta, fiecare zonă având obiceiuri specifice, păstrate cu sfințenie de comunități. Multe dintre aceste ritualuri populare au rol protector sau aduc belșug, evidențiind importanța Rusaliilor ca sărbătoare a norocului și bunăstării colective.

• Dansul Călușarilor – Poate cel mai renumit obicei de Rusalii este Jocul Călușului, practicat mai ales în sudul țării (Oltenia, Muntenia) și întâlnit și în alte regiuni precum Banat sau sudul Transilvaniei. Ceata de călușari este formată din bărbați (7–9 de obicei), conduși de un vătaf și având în componență personaje rituale precum Mutul. Îmbrăcați în costume tradiționale albe, cu panglici și clopoței, călușarii colindă satul în perioada Rusaliilor (în unele locuri de la Înălțare până la Duminica Rusaliilor) și execută dansuri complexe, săltând și lovind ritmic pământul cu bețele și picioarele. Scopul acestui dans ritualic este tămăduitor și apotropaic: se crede că alungă spiritele rele ale Rusaliilor (ielele) și vindecă pe cei bolnavi sau „luați din Rusalii”. Călușarii sunt considerați protectorii comunității: ei poartă plante cu puteri de protecție (usturoi și pelin atârnate la brâu) și rostesc strigături magice în timpul jocului, menite să alunge duhurile necurate. În a doua zi de Rusalii, cetele de călușari umblă din casă în casă; gazdele îi primesc cu bucurie, știind că jocul călușului aduce noroc, sănătate și prosperitate gospodăriei. Un moment spectaculos este și așa-numita “vâlvă a călușarilor” (întâlnită în unele sate din Banat), care implică o suită de dansuri și ritualuri menite explicit să aducă belșug și prosperitate întregii comunități.
• Împodobirea caselor cu frunze de tei și alte plante – Un obicei răspândit la nivel național este decorarea caselor, a porților si ferestrelor cu ramuri verzi în ziua de Rusalii. Cel mai adesea se folosesc crenguțe de tei, dar și de nuc, plop, stejar sau chiar de soc, în funcție de zona și ce se găsește în jur. Aceste ramuri se sfințesc în prealabil la biserică și apoi sunt așezate la streașina casei, la uși, la ferestre sau la porți, având rol protector. Tradiția spune că teiul ferește casa de rele: ține ielele departe și apără gospodăria de trăsnete și grindină pe timp de furtună. În unele comunități, nu doar casele, ci și alte spații vitale sunt împodobite: de pildă, în satele din Banat există obiceiul împodobirii fântânilor cu flori și ramuri de tei, ca semn de purificare și protecție a apei – sursă esențială de viață. Femeile și fetele se adună la fântâni, le împodobesc și cântă rugându-se ca apa să rămână curată, iar comunitatea ferită de boli, asigurând astfel sănătatea și bunăstarea întregului sat
• Interdicții și superstiții de Rusalii – Sătenii de pretutindeni cunosc o serie de opreliști în zilele de Rusalii, respectate pentru a evita ghinionul sau bolile aduse de spirite. În primul rând, nu se lucrează deloc: orice muncă fizică (treburi gospodărești, agricultură, spălat rufe, cusut etc.) este strict interzisă în Duminica și Lunea Rusaliilor. Se crede că cine lucrează în aceste zile sfinte îi mânie pe Rusalii (iele) și riscă să fie pedepsit cu boală subită sau paralizie. De asemenea, tradițiile cer să nu se facă curățenie (să nu mături prin casă sau curte) în preajma Rusaliilor, „ca să nu dai praf în ochii morților” care se spune că stau temporar pe lângă casă până duminică, când se întorc în cer. Alte interdicții populare: nu e bine să te cerți sau să vorbești urât de Rusalii – orice conflict în această zi atrage după sine un an întreg de supărări și ghinion în familie. Oamenii evită și călătoriile lungi ori drumurile prin păduri, câmpuri și locuri pustii pe perioada Rusaliilor, mai ales noaptea, de teama Ielelor care bântuie în aceste locuri și îi pedepsesc pe cei care le ies în cale. Scăldatul în ape curgătoare sau în fântâni izolate este și el oprit – se crede că Rusaliile (ca zâne ale apelor) îi pot îneca pe cei imprudenți. Nu în ultimul rând, tradiția spune că nu se culeg plante de leac în aceste zile; puterea vindecătoare a ierburilor este limitată doar până la Sânziene (24 iunie), după care farmecul lor scade. Prin urmare, culesul pelinului, al leușteanului sau al altor ierburi trebuie făcut înainte de Rusalii – în ziua de Rusalii însuși pelinul cules este folosit în alte scopuri rituale, nu ca leac (vezi mai jos “sărbătoarea pelinului”). Toate aceste tabuuri arată respectul față de sărbătoare: cine le încalcă, spun bătrânii, va suporta consecințele “loviturii Rusaliilor”
• „Udatul nevestelor” și alte ritualuri de purificare – În Transilvania (Ardeal), un obicei inedit practicat de Rusalii este stropirea ceremonială a femeilor căsătorite, numită și „udatul nevestelor”. Imediat după slujba de Rusalii, bărbații sau feciorii satului stropesc cu apă proaspătă sau parfum tinerele neveste, urându-le sănătate. Se spune că femeile stropite astfel vor fi sănătoase și vesele tot restul anului. Obiceiul amintește de ritualurile de purificare prin apă, similare cu stropitul fetelor de Paști, și are rolul de a asigura armonia și prosperitatea familiei. Tot legat de apă, în unele părți există datina sfințirii holdelor și a apei de către preot în duminica Rusaliilor: alaiul de credincioși, ieșind de la biserică, însoțește preotul pe câmp, unde acesta stropește holdele cu agheasmă, rugându-se pentru recolte bogate. Prin sate, oamenii împodobesc în aceeași zi mormintele cu frunze verzi și flori, semn de respect pentru cei trecuți și de speranță în continuitatea vieții. Aceste gesturi rituale unesc comunitatea și invocă protecția divină asupra roadelor pământului și asupra familiei.
• Împănatul boului – În anumite sate din Transilvania (în special în zona Cluj, Bistrița-Năsăud, dar și prin Hunedoara sau Maramureș), Duminica Rusaliilor aduce un vechi ritual agrar de fertilitate numit Împănatul sau Înstruțatul boului. Acest obicei spectaculos presupune alegerea de către flăcăii satului a unui bou tânăr, considerat simbol al prosperității, care este împodobit cu o coroană de flori așezată între coarne și cu panglici colorate. Întregul sat participă la o procesiune veselă: boul gătit este plimbat pe ulițe, însoțit de cete de juni și fete îmbrăcați de sărbătoare, de muzicanți și de mulțime. Alaiul se oprește în fața bisericii, unde preotul sfințește boul și binecuvântează comunitatea, apoi alaiul continuă parada prin sat. Punctul culminant are loc de obicei în centrul satului sau într-o poiană, unde boul este lăsat liber, iar o fată nemăritatătrebuie „să-l stăpânească” – adică să reușească să-l oprească sau să-l mângâie, ținându-l de funie. Conform tradiției, tânăra care domolește boul împănat și îl conduce în jurul mesei de trei ori se va căsători în anul următor. Împănatul boului este, așadar, un ritual augural: el simbolizează fertilitatea (boul reprezentând puterea de reproducere și belșugul recoltelor), iar integrarea fetei în ritual prevestește împlinirea pețitorilor și noroc la măritiș. Obiceiul are și o latură comunitară puternică – după ceremonie, petrecerea continuă cu joc și voie bună, semn că întreg satul celebrează speranța unui an rodnic.
• Hora de Rusalii și târgurile – În multe zone rurale, Rusaliile sunt și un moment de sărbătoare comunitară laică. După ieșirea de la biserică, sătenii organizează adesea hore în centrul satului sau serbări câmpenești cunoscute sub numele de Hora de Rusalii. Acest dans tradițional în cerc, la care participă atât tineri cât și vârstnici, simbolizează unitatea comunității și bucuria împărtășită. De Rusalii au loc și târguri populare sau iarmaroace în multe regiuni – ocazii de comerț și socializare. În Banat, de exemplu, a doua zi de Rusalii se organizează târguri la care localnicii și vizitatorii pot cumpăra produse meșteșugărești și bunătăți locale, petrecând apoi împreună cu muzică și dans. Astfel de evenimente nu numai că aduc un impuls economic local, dar și întăresc legăturile sociale, fiind prilej de mândrie comunitară și de perpetuare a tradițiilor.

Sărbătoarea Rusaliilor nu poate fi despărțită de bogatul univers al mitologiei populare românești. Personajele centrale ale acestor legende sunt Rusaliile însele, cunoscute și ca iele, făpturi fantastice care stârnesc deopotrivă fascinație și teamă în lumea satului. Conform credințelor străvechi, ielele sunt spirite feminine ale naturii, cu origini misterioase: unele tradiții le consideră nimfe ale aerului și ale apelor, altele suflete ale morților tinere plecate din morminte, iar altele – așa cum am arătat – fiicele împăratului Rusalim, blestemate să rătăcească între cer și pământ. În folclorul românesc, ele poartă numeroase nume eufemistice (oamenii evită să le spună pe nume de frica de a nu le chema): sunt numite adesea Frumoasele, Zânele, Șoimanele, Măiestrele, Irodițele, Cele Sfinte sau pur și simplu Dânsele.

Prin aceste apelative respectuoase, țăranii sperau să nu le atragă mânia, căci ielele, deși frumoase la înfățișare, sunt în esență spirite capricioase și răzbunătoare.

În descrierea populară, ielele apar ca niște fecioare de o frumusețe ireală, îmbrăcate în alb strălucitor, care dansează în văzduh sau prin poieni, noaptea, la lumina lunii. Ele se adună întotdeauna în cete de trei, cinci, șapte sau nouă– niciodată număr cu soț – și formează hore nebunești în aer sau în locuri neumblate de om.

Locurile pe unde dansează rămân pârjolite: iarba se usucă în cercuri (așa-numitele “arine” sau “Hora Ielelor”), semn al energiei lor mistuitoare. Tradiția spune că ielele umblă libere în perioada dintre Paști și Rusalii, însă în nopțile de Rusalii puterea lor atinge apogeul. Atunci pornesc vijelii, stârnesc furtuni cu grindină și cutreieră codrii întunecați, câmpiile și văzduhul, căutându-și prada – muritorii neștiutori care calcă unde nu trebuie ori nu le respectă zilele.

Întâlnirea unui om cu ielele are urmări dramatice în credința populară. Se spune că dacă un trecător rătăcit le aude cântecul fermecat sau le zărește dansul, acesta este irezistibil atras și forțat să joace alături de ele. O horă a ielelor poate dura clipe sau zile întregi, timpul fiind distorsionat magic. Cei prinsi în hora ielelor abia se mai pot elibera: rămân adesea cu mințile rătăcite ori cu corpul schimonosit (“pocit”) pentru tot restul vieții.

Expresii ca “a rămas mut ca luat de Rusalii” sau “l-au luat din Rusalii” se referă exact la aceste situații, când o persoană pare lovită subit de o boală misterioasă (paralizie, muțenie, pierderea sensului) despre care se crede că a fost cauzată de spiritele jignite. Ielele pedepsesc în special pe aceia care lucrează de Rusalii sau nu țin sărbătoarea – de aici severitatea cu care erau respectate interdicțiile menționate mai sus. În vechime, pentru a nu fi “luați din căluș” (adică să nu cadă pradă Rusaliilor), oamenii din Muntenia și Oltenia evitau să meargă noaptea prin locuri cunoscute ca fiind “ale ielelor” (răspântii, poieni izolate, maluri de ape).

De asemenea, nu se doarme sub cerul liber sau sub copaci în zilele de Rusalii, ca să nu fii surprins în somn de acestea.

Prin astfel de precauții, țăranii încercau să supraviețuiască nevătămați perioadei despre care se spunea că “lumea vizibilă și cea invizibilă se apropie”.

Există totuși și remedii și apărători împotriva ielelor, în afara măsurilor preventive. Călușarii sunt considerați principalii “vindecători” ai răului făcut de Rusalii. Întregul ritual al călușului are ca scop îmblânzirea acestor zâne: călușarii poartă cu ei în permanență simboluri de protecție (usturoiul, pelinul, steagul împodobit) și nu dorm sub cerul liber toată perioada jocului, ci numai la adăpostul bisericii, “căci, dacă s-ar culca în alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, Frumoasele”.

După terminarea jocurilor de Rusalii, într-un gest ritualic final, ceata de călușari distruge recuzita: își rup bețele, sabia și biciul, îngroapă simbolic aceste obiecte și fug din acel loc fără să privească înapoi, “ca să nu-i pocească Rusaliile”.

Acest act marchează închiderea sezonului primejdios al Rusaliilor și eliberarea comunității de sub amenințarea lor. În zonele unde nu există călușari, țăranii recurg la alte practici de protecție: poartă asupra lor fire de busuioc sfințit sau usturoi în sân, aprind tămâie și stropesc cu agheasmă colțurile caselor, iar în unele părți (în special în Moldova) fac descântece anume pentru “luatul din Rusalii” – un amestec de rugăciuni creștine cu formule magice străvechi.

Ielele (Rusaliile mitice) ocupă un loc aparte în folclorul românesc, similare întrucâtva cu rusalki din mitologia slavă sau cu elfii din alte mitologii europene, dar având trăsături unice adaptate imaginarului autohton.

Ele reprezintă forțele neîmblânzite ale naturii, latura misterioasă și imprevizibilă a lumii, pe care strămoșii o respectau și de care se temeau. Prezența lor în jurul sărbătorii creștine a Rusaliilor arată încă o dată modul ingenios în care cultura populară a îmbinat sacru și profan: sub ocrotirea Duhului Sfânt, oamenii caută să-și îmbuneze și “duhurile pământului”.

Rusaliile rămân până astăzi o sărbătoare de mare însemnătate spirituală și culturală pentru români. Ele marchează nu doar un moment religios solemn, ci și o perioadă de reînnoire sufletească și socială în viața comunităților.

Tradițiile și obiceiurile de Rusalii – de la rugăciunile din biserici până la dansul călușarilor pe maidane – contribuie la păstrarea identității noastre culturale și la întărirea legăturilor dintre generații. Transmise din moși-strămoși, datinile Rusaliilor poartă cu ele înțelepciunea populară despre echilibrul dintre om și natură, dintre văzut și nevăzut.

Chiar și în lumea modernă, mulți români continuă să respecte aceste obiceiuri, măcar în parte: își împodobesc casele cu tei, nu lucrează în zilele de sărbătoare, privesc cu încântare jocurile folclorice sau participă la târgurile și petrecerile câmpenești organizate de Rusalii.

În acest fel, norocul și bunăstarea invocate de tradițiile de Rusalii capătă semnificații actuale – ele înseamnă comunitate, continuitate și respect pentru patrimoniul nostru cultural. Sărbătoarea Rusaliilor ne amintește, an de an, că trecutul și prezentul dansează împreună în hora vie a tradițiilor românești, aducând speranță, protecție și belșug pentru viitor.