Care sunt cele 6 metode prin care alegi cel mai bun pepene roșu fără să-l tai?

Vara vine la pachet cu... pepenele roșu 🍉! E dulce, suculent, răcoritor și pare să aibă ceva magic în el când e bine copt. Problema? Nimeni nu vrea să ajungă acasă, să taie pepenele și să descopere că e fad, tare sau lipsit de gust. Din fericire, există o mulțime de semne externe care ne pot ajuta să identificăm un pepene perfect copt, fără să fie nevoie să-l despicăm la stand.

Bunicii noștri nu aveau aplicații sau instrumente speciale, dar reușeau totuși să găsească cei mai dulci pepeni. Iată cele mai populare metode tradiționale:

Răstoarnă pepenele și uită-te la partea care a stat pe sol. Dacă are o pată mare galben-crem sau chiar portocalie, e un semn excelent că pepenele a fost cules la maturitate. Dacă pata este albă sau verzuie, pepenele a fost cules prea devreme și s-ar putea să fie necopt.

Un pepene copt are coaja de culoare verde închis și ușor mată, nu lucioasă. Strălucirea indică faptul că fructul încă nu a ajuns la maturitate deplină. De asemenea, coaja poate avea „pete” sau „crăpături” superficiale maronii – sunt semne bune, pentru că ar putea indica scurgeri de zahăr și, implicit, dulceață în interior.

Un pepene copt este plin de apă (peste 90% apă!) și ar trebui să pară greu pentru mărimea lui. Dacă ridici doi pepeni de dimensiuni asemănătoare, alege-l pe cel mai greu – acela este cel mai probabil suculent și bine copt.

Bate ușor cu degetele în coajă. Un pepene copt va scoate un sunet profund, gol, ca un „bong” sau ca o tobă. Dacă sunetul e înalt sau sec („ting”), e probabil necopt. Dacă sună înfundat, e posibil să fie prea copt sau trecut. Este o metodă veche și foarte populară, dar necesită puțin antrenament al auzului.

Un pepene copt are o formă regulată, fie că e rotund sau oval. Evită pepenii care au umflături sau colțuri ciudate – acestea pot fi semne că nu s-au dezvoltat uniform, posibil din cauza polenizării incomplete sau a unor probleme în creștere.

Dacă pepenele mai are o bucată de codiță, uită-te la ea. Dacă este uscată și maronie, e un semn că pepenele s-a copt natural pe vrej. Dacă este verde și umedă, e posibil să fi fost cules prea devreme. În piețe sau la producători locali, poți vedea și „moțul” – acel firicel spiralat de lângă codiță. Dacă este uscat, e încă un semn bun.

Cercetătorii și fermierii profesioniști au dezvoltat metode mult mai precise pentru a ști dacă un pepene e copt, fără să-l taie:

Fermierii pot folosi un refractometru pentru a măsura conținutul de zahăr (Brix). Cu cât este mai mare valoarea, cu atât e mai dulce pepenele. Din păcate, necesită extragerea unei picături de suc – deci nu e practic pentru cumpărători, dar este folosit des în ferme pentru testele de calitate.

Se pot folosi senzori acustici sau vibrometre laser care „ascultă” pepenele și identifică frecvențele specifice unui fruct copt. Unele studii arată o acuratețe de peste 90% în identificarea maturității doar pe baza vibrațiilor. Există chiar și aplicații de telefon care pretind că pot analiza sunetul și îți spun dacă pepenele e copt (ex: Melony, Melon Meter).

În unele laboratoare s-au testat metode de scanare cu infraroșu apropiat (NIR) sau chiar imagistică cu microunde, pentru a „vedea” în interiorul pepenelui fără să-l taie. Aceste tehnologii sunt folosite mai ales în sortarea industrială a fructelor, nu în supermarketuri – dar cine știe? Poate în viitor, fiecare pepene va veni cu un cod QR și o etichetă cu „nivelul de dulceață garantat”.

În jurul lumii, pepenele verde nu este doar un fruct delicios al verii, ci și o sursă de legende, obiceiuri și superstiții care dau savoare tradiției. În zonele rurale din sudul Statelor Unite, de exemplu, circulă un truc vechi numit „testul cu firul de mătură”: se așază un pai uscat de mătură deasupra pepenelui, iar dacă acesta începe să se rotească singur, semn că pepenele ar fi copt. Deși știința nu confirmă valabilitatea metodei, oamenii încă o practică, mai mult ca pe un ritual simpatic decât ca pe o garanție a succesului.

În piețele asiatice, în special în China și India, bătaia pepenilor a fost ridicată la rang de artă. Comercianții experimentați ciocănesc rapid fiecare pepene și ascultă cu atenție tonalitatea sunetului, separându-i pe cei copți de restul aproape instinctiv. Se spune că, după ani de practică, urechea devine atât de fină, încât poate distinge perfect nuanțele subtile ale „muzicii pepenelui”. În China, acest obicei a devenit atât de răspândit, încât expresia „bătător de pepeni” a intrat în limbajul colocvial pentru a descrie pe cineva care testează lucrurile înainte de a lua o decizie.

Pe internet circulă și o așa-zisă diferență între pepenii „băiat” și „fată” – cei lungi și mai mari fiind considerați mai apoși, iar cei rotunzi, mai mici și simetrici, presupus mai dulci. În realitate, pepenele nu are gen, dar forma poate influența textura și gustul în funcție de soi și condițiile de creștere. Chiar și așa, mulți cumpărători încă folosesc acest criteriu în glumă sau din obișnuință.

În unele regiuni, oamenii merg și mai departe și încearcă să simtă mirosul pepenelui, mai ales în zona opusă codiței. Dacă se simte un parfum dulceag, discret, se consideră că pepenele e bine copt. În Europa de Est, există chiar o zicală populară: „caută sărutul albinei”. Aceasta face referire la micile crăpături sau pete maronii de pe coajă, care, în imaginarul popular, ar fi semne că o albină a „sărutat” pepenele, ceea ce ar indica dulceața sa.

Deși pentru mulți dintre noi pepenele roșu pare o delicatesă tipic balcanică sau mediteraneană, povestea lui începe de fapt cu mii de ani în urmă, în inima Africii. Primele forme de pepene (Citrullus lanatus) au apărut în regiunea deșertului Kalahari, în sudul continentului african, unde creștea spontan o versiune sălbatică, cu pulpă palidă și amară, dar foarte bogată în apă – motiv pentru care era valoros în perioadele de secetă.

Primele dovezi scrise despre cultivarea pepenelui datează de acum peste 4.000 de ani, în Egiptul Antic. Acolo, pepenele era considerat nu doar o sursă de hidratare în deșert, ci și un simbol al fertilității. Semințele de pepene au fost găsite chiar și în mormintele faraonilor, inclusiv în cel al lui Tutankhamon, semn că era apreciat ca hrană pentru viața de apoi.

De-a lungul secolelor, pepenele a fost răspândit de-a lungul rutelor comerciale spre Orientul Mijlociu, India și, ulterior, Europa. Arabii l-au introdus în Spania în timpul ocupației maure, iar de acolo a ajuns în restul continentului. În Evul Mediu, era deja cultivat în grădinile nobililor europeni. Pe la 1500, pepenele a traversat Atlanticul odată cu coloniștii și a fost plantat în Lumea Nouă, în special în regiunile calde ale Americii de Sud și de Nord, unde a devenit rapid extrem de popular.

Forma modernă a pepenelui – rotund sau oval, cu coajă verde și miez roșu intens – este rezultatul a secole de selecție și cultivare. De fapt, primele soiuri aveau miezul galben sau alb, iar culoarea roșie, pe care o asociem astăzi cu prospețimea verii, este o trăsătură cultivată de agricultori relativ recent, pentru a corespunde preferințelor gustative și vizuale ale consumatorilor.

Astăzi, pepenele roșu este cultivat în peste 100 de țări și se bucură de un succes uriaș în fiecare vară. România, cu solurile sale fertile și veri calde, este unul dintre producătorii de pepeni din Europa Centrală și de Est, zonele celebre fiind Dăbuleni, Gottlob, Ianca sau Sânicolaul Mare. Iar pentru consumatori, pepenele a devenit nu doar un simbol al verii, ci și un ritual sezonier, cu ciocănit, întors, mirosit și împărțit în felii generoase sub umbrelă.

În timp ce în majoritatea regiunilor din România lumea spune simplu „pepene roșu / verde”, în sud-vestul țării, în special în Oltenia, Banat și o parte din Muntenia, vei auzi frecvent termenul „lubență” sau „lubenită”. E o denumire regională iubită, moștenită din influențele sârbești și bulgărești – de altfel, în limba sârbă „lubenica” înseamnă exact același lucru: pepene roșu.

Astfel, în piețele din Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Timișoara sau Caransebeș, e perfect normal să auzi comercianții strigând: „Hai la lubeniță dulce!” sau „Lubența de Dăbuleni, cum nu mai găsești!”. Denumirea e atât de bine înrădăcinată în aceste zone, încât mulți localnici nici nu folosesc cuvântul „pepene”.