Viața doamnei Eugenia, descoperită printre ruinele unei case. Fotografii vechi și o scrisoare către nepoți: „Vă rog, cât mai trăiesc, să vă gândiți și la mine”
O fotografie cu un bărbat îmbrăcat elegant, un certificat de botez din 1922, portrete de familie și o scrisoare în care o femeie își roagă nepoții să o viziteze. Sunt câteva dintre lucrurile rămase într-o casă degradată, surprinse în imaginile unei postări de pe Reddit. Dincolo de pereții crăpați și obiectele acoperite de praf se conturează povestea unei familii și a unei femei care, spre sfârșitul vieții, își dorea un lucru simplu: să nu fie uitată.
Galerie imagini
1 / 5Există case în care timpul pare că s-a oprit. Pe masă au rămas farfurii, pahare și obiecte folosite cândva de oameni care își duceau viața acolo. Pe pereți sau prin colțurile încăperilor se mai găsesc fotografii de familie, iar printre hârtii îngălbenite apar documente care au supraviețuit generațiilor.
O astfel de casă apare într-o postare de pe Reddit, însoțită de mai multe fotografii care spun, fără prea multe explicații, povestea unor oameni care au trăit, au iubit, au pierdut persoane dragi și au îmbătrânit.
Printre documentele fotografiate se află și o scrisoare adresată unor nepoți, semnată de o femeie care se prezintă drept mătușă și fină. În centrul acestei povești se află doamna Eugenia, nume asociat relatării despre locuință.
Nu știm, doar din imaginile publicate, câți ani a trăit Eugenia, cine i-a fost alături în ultimele clipe sau ce s-a întâmplat cu familia ei. Dar scrisoarea descoperită printre lucrurile vechi vorbește despre una dintre cele mai dureroase experiențe ale bătrâneții: așteptarea celor dragi.
„Voi nu ați venit pe la mine”. Scrisoarea unei femei care își aștepta nepoții
Scrisoarea începe cu o adresare plină de afecțiune: „Dragii și iubiții mei nepoți”.
Femeia le povestește că s-a întors de la București, unde participase la pomenirea a două persoane, Alexandru și Aurel. Din cuvintele ei reiese că se simțea tot mai slăbită și că îi era greu să accepte faptul că nepoții nu trecuseră să o vadă.
„Voi (știți) că am venit de la București și voi nu ați venit pe la mine, sunt venită de acu o săptămână. Am fost la București, am făcut parastasul lui Alesandru de 3 ani și al lui Aurel de 2 ani (...)”, scria femeia.
Nu sunt precizate datele la care au murit cei doi și nici legătura lor exactă de rudenie cu autoarea scrisorii. Menționarea parastaselor de trei și, respectiv, doi ani arată însă că pierderea lor continua să facă parte din viața femeii.
Apoi urmează pasajul care transformă această scrisoare într-o mărturie despre singurătate:
„Vă rog cât mai trăiesc să vă gândiți și la mine, când veniți la Câmpina. M-am subrezit complet, nici nu mai văd cu un ochi. Atât vă rog, să mai veniți pe la mine. Vă doresc sănătate.”
Doamna Eugenia nu le cerea nepoților bani, bunuri sau ajutor pentru gospodărie. Cel puțin în fragmentul păstrat, singura ei rugăminte era să vină să o vadă.
Poate că nepoții au vizitat-o ulterior. Poate că i-au răspuns și au petrecut timp împreună. Nu avem de unde să știm. Scrisoarea păstrează însă un moment în care femeia se simțea singură și încerca să ajungă la cei dragi prin câteva rânduri așternute pe hârtie.
Un certificat de botez din 1922 și fotografiile unor oameni care au trăit acum un secol
Printre obiectele fotografiate se află și un certificat de botez emis în septembrie 1922, de Parohia Bisericii Precupeții Vechi, din București.
Documentul este decorat cu motive religioase și poartă semnătura preotului, precum și ștampilele vremii. Numele persoanei botezate este acoperit în fotografia distribuită.
Certificatul are, în prezent, 104 ani. A traversat aproape un secol de schimbări istorice, de la România interbelică la Al Doilea Război Mondial, regimul comunist și perioada de după Revoluția din 1989.
Nu se poate stabili doar din fotografii dacă documentul i-a aparținut Eugeniei sau unei alte persoane din familie. Prezența lui în casă arată însă că acolo au fost păstrate acte personale foarte vechi.
Alături de certificat apare fotografia unui bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, cu cravată. Portretul, realizat într-un stil specific fotografiei de studio de altădată, este deteriorat, cu marginile rupte și suprafața brăzdată de zgârieturi.
În alte două fotografii înrămate apar mai multe persoane, probabil membri ai unor familii, surprinse în ipostaze atent pregătite pentru aparatul de fotografiat.
Pentru oamenii acelor vremuri, o fotografie nu era un gest obișnuit, făcut de zeci de ori pe zi, ca în prezent. Era un eveniment. Oamenii se îmbrăcau frumos, mergeau la fotograf și păstrau imaginile ca pe niște obiecte de preț.
Astăzi, în casa surprinsă în postare, aceste portrete stau pe podea, sprijinite de un perete crăpat, printre bucăți de tencuială desprinsă.
Nu mai știm cine erau oamenii din fotografii, ce meserii aveau, câți copii au crescut sau ce bucurii și necazuri le-au marcat existența.
Pentru familiile lor, însă, acești oameni au reprezentat cândva întreaga lume.
O masă cu farfurii și pahare, rămasă într-o casă în care cândva se trăia
Una dintre cele mai sugestive fotografii arată o masă acoperită cu o față de masă cu motive decorative.
Pe ea se află farfurii așezate unele peste altele, boluri, pahare, o răzătoare, o tavă și alte obiecte de bucătărie. În spatele lor, sprijinit de perete, se află portretul înrămat al unei femei.
Lângă masă este un scaun vechi din lemn. Podeaua este acoperită de praf, iar în jur se văd obiecte împrăștiate.
Imaginea are ceva tulburător tocmai prin banalitatea lucrurilor pe care le surprinde.
O farfurie a fost cândva folosită pentru o masă în familie. Cineva a băut apă dintr-un pahar, a pregătit mâncare, a mutat un scaun, a întins fața de masă.
Într-o zi, toate aceste gesturi obișnuite au încetat.
Nu știm când a fost locuită ultima dată casa și nici de ce obiectele au rămas acolo. Dar fotografiile arată contrastul dintre viața care a existat între acei pereți și starea în care se află acum încăperile.
Ceea ce pentru o familie a însemnat cândva acasă a ajuns un spațiu în care trecutul poate fi reconstituit doar din obiecte.
Ce am fost, ce suntem și ce ajungem să fim
Povestea doamnei Eugenia nu este impresionantă pentru că ar fi fost o persoană celebră sau pentru că ar fi lăsat în urmă o avere.
Este impresionantă tocmai pentru că poate fi povestea oricăruia dintre noi.
La început suntem copiii din fotografiile de familie. Apoi devenim adulții care muncesc, își construiesc case, cresc copii și își fac planuri pentru viitor.
Anii trec, iar oamenii din jurul nostru îmbătrânesc. Unii dispar. Alții se mută departe. Casele se golesc treptat, iar vizitele devin tot mai rare.
La un moment dat, omul care a avut grijă de ceilalți poate ajunge să aștepte o vizită, un telefon sau câteva minute de conversație.
Asta transmite scrisoarea păstrată printre lucrurile vechi.
O femeie care a trecut prin pierderi, care nu mai vedea bine și care simțea că puterile o părăsesc încerca să le amintească nepoților că încă este acolo.
Că încă trăiește.
Că încă îi așteaptă.
Nu știm dacă Eugenia este femeia din portretul aflat pe masa cu farfurii și nici dacă toate obiectele fotografiate i-au aparținut. Aceste detalii ar necesita confirmarea persoanei care a publicat imaginile sau a celor care cunosc istoria locuinței.
Dar rândurile din scrisoare sunt suficiente pentru a înțelege cât de mult poate însemna prezența cuiva pentru un om ajuns la bătrânețe.
Peste ani, dintr-o viață întreagă pot rămâne câteva fotografii, o hârtie îngălbenită și obiecte pe care nimeni nu le mai folosește.
Iar dintre toate lucrurile pe care le-a putut scrie femeia, cel care a supraviețuit și a ajuns acum în fața unor necunoscuți este o rugăminte simplă:
„Atât vă rog, să mai veniți pe la mine.”
Poate că acesta este și cel mai dureros lucru pe care ni-l amintește povestea: uneori, oamenii nu își doresc nimic din ceea ce ne străduim o viață să adunăm. Își doresc doar să nu fie uitați cât încă mai sunt în viață.
Notă editorială: Articolul este realizat pe baza fotografiilor și a transcrierii scrisorii furnizate. Identitatea persoanelor, legătura exactă dintre documente și doamna Eugenia, precum și împrejurările în care a fost părăsită locuința nu sunt confirmate.
