Ucraina închide majoritatea liceelor cu predare în limba română din regiunea Cernăuți. De ce a rămas nordul Bucovinei, pământ românesc, sub ocupația Ucrainei

Începând cu 1 septembrie 2027, autoritățile din Cernăuți vor lăsa doar patru licee românești active, decizia generând proteste în rândul comunității românești. Reforma face parte dintr-un plan educațional aprobat de Consiliul Regional Cernăuți, care include și licee bilingve în anumite localități.

Accesul elevilor la educația în limba maternă riscă să fie redus semnificativ, potrivit reprezentanților comunității românești.

Din cele 20 de licee cu predare în limba română existente în regiune, rămân active doar patru unități: Liceul nr. 6 „Alexandru cel Bun” din orașul Cernăuți, Liceul „Gheorghe Asachi” din Herța, Liceul românesc „Horbova” din Ostrița și Complexul instructiv-educativ din Dimca (Camenca).

În plus, vor funcționa licee bilingve în Mămăliga, Noua Suliță, Mahala, Tărășeni, Hliboca, Crasna, Pătrăuți, Storojineț și Ciudei.

Măsura autorităților a generat nemulțumiri puternice în rândul românilor din regiune. Aceștia consideră că decizia ar putea afecta păstrarea limbii române și identitatea culturală locală.

Uniunea Inter-regională „Comunitatea Românească din Ucraina” a cerut păstrarea unui liceu cu predare în limba română în fiecare localitate cu populație românească semnificativă, pentru a garanta continuitatea educației în limba maternă.

Istoria regiunii Cernăuți a fost marcată de numeroase schimbări teritoriale. În 1775, Bucovina a fost cedată Imperiului Habsburgic de către Poarta Otomană. După Primul Război Mondial, în 1918, Bucovina s-a unit cu România. În 1940, nordul Bucovinei, inclusiv Cernăuți, a fost ocupat și anexat de Uniunea Sovietică, în contextul Pactului Molotov-Ribbentrop. La destrămarea URSS, în 1991, regiunea a devenit parte a Ucrainei independente.

Decizia de reducere a numărului de licee românești este percepută ca o continuare a procesului de asimilare culturală început în perioada sovietică și perpetuat după 1991. Comunitatea românească avertizează că limitarea accesului elevilor la educația în limba maternă poate conduce la diminuarea rolului limbii române în regiune, afectând transmiterea tradițiilor și culturii românești generațiilor viitoare.

Motivul principal pentru care Cernăuți face parte astăzi din Ucraina este anexarea sovietică din 1940, iar la destrămarea URSS, regiunea a rămas în cadrul Ucrainei independente. Regiunea Cernăuți a devenit parte a Ucrainei în urma destrămării Uniunii Sovietice în 1991, însă contextul istoric este mai amplu și implică mai mulți pași:

Pactul Molotov-Ribbentrop (1939) – Un tratat secret între Uniunea Sovietică și Germania nazistă care a împărțit sferele de influență în Europa de Est. În urma acestuia, în 1940, nordul Bucovinei, inclusiv Cernăuțiul, a fost ocupat de Uniunea Sovietică. Nordul Bucovinei a fost anexat de Uniunea Sovietică în baza Pactului Molotov-Ribbentrop. România, aflată sub presiune politică și militară, nu a putut să opună rezistență efectivă. După 1945, marile puteri (URSS, SUA, Marea Britanie) au recunoscut de facto anexarea nordului Bucovinei de către URSS. România a fost nevoită să accepte granițele stabilite în 1940–1945 ca parte a tratatelor de pace și a presiunii sovietice.

Perioada sovietică (1940–1991) – După anexare, regiunea a fost integrată în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, parte componentă a URSS. Aceasta a durat peste 50 de ani, timp în care administrația, educația și politicile lingvistice erau sub control sovietic/ucrainean. România a încercat temporar să recupereze teritoriul (1941–1944), dar evenimentele militare și schimbările frontului au făcut imposibilă menținerea controlului.

Destrămarea URSS (1991) – Odată cu independența Ucrainei, teritoriul care fusese nordul Bucovinei a rămas în granițele noului stat ucrainean. Așadar, la destrămarea URSS, nordul Bucovinei nu a revenit României, pentru că regiunea era integrată administrativ și politic în Ucraina, recunoscută internațional ca stat suveran. România nu a contestat granițele, în contextul păcii și stabilității regionale.

Comunitatea internațională (ONU, UE, SUA, Rusia) a recunoscut imediat granițele Ucrainei în 1991. Orice revendicare românească ar fi fost considerată agresiune sau destabilizare. După destrămarea URSS, toată lumea a dorit evitarea unor conflicte teritoriale. România a ales să accepte granițele existente pentru a menține relații bune cu Ucraina și a nu intra în dispută militară sau diplomatică. Timp de peste 50 de ani, nordul Bucovinei a fost integrat în sistemul administrativ, economic și social ucrainean. Populația și instituțiile erau deja sub autoritatea Ucrainei, ceea ce făcea orice revenire extrem de complicată și riscantă.

România a mizat pe colaborare cu Ucraina și pe protecția drepturilor minorității românești (școli, biserici, cultură) în loc să încerce recucerirea teritoriului.

Deci, deși „legal și istoric” România avea argumente, realpolitik-ul și contextul internațional au împiedicat orice revenire.

Când Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, numeroase teritorii istorice au devenit teoretic disponibile, deoarece anexările sovietice nu mai aveau legitimitate juridică. Nordul Bucovinei, inclusiv Cernăuțiul, se încadra în această categorie. Totuși, România a ales să nu revendice regiunea, iar decizia a fost determinată de factori politici, economici și internaționali:

Recunoașterea internațională a Ucrainei

La proclamarea independenței, Ucraina și-a definit granițele conform teritoriilor fostei RSS Ucrainene, incluzând nordul Bucovinei. Comunitatea internațională, inclusiv ONU, SUA și Uniunea Europeană, a recunoscut imediat aceste granițe. Orice revendicare românească ar fi fost interpretată ca o agresiune sau o încălcare a principiului integrității teritoriale.

Stabilitatea regională și pacea

Europa de Est se afla într-un proces delicat de tranziție după decenii de regimuri comuniste. Autoritățile române au considerat că orice demers militar sau diplomatic privind nordul Bucovinei ar fi creat tensiuni majore cu Ucraina și ar fi pus în pericol stabilitatea regională.

De peste 50 de ani, nordul Bucovinei a fost administrat de sovietici și apoi de Ucraina. Sistemul educațional, economic și social era deja adaptat la structura ucraineană, iar populația locală se afla sub autoritatea guvernului de la Kiev. Revenirea teritoriului ar fi necesitat reorganizări administrative și sociale complexe, cu riscuri de conflicte interne.

Prioritatea drepturilor minorității române

România a ales să negocieze cu Ucraina pentru protecția românilor din regiune, menținând limba și cultura română în școli, biserici și organizații culturale. Aceasta strategie diplomatică a fost văzută ca mai realistă și eficientă decât încercarea de recucerire teritorială.

Context geopolitic și relații bilaterale

România a mizat pe dezvoltarea relațiilor economice și politice cu Ucraina, sprijinind tranzitul, cooperarea și securitatea regională. Orice revendicare a Cernăuțiului ar fi dus la izolarea diplomatică a României în acea perioadă.

Deși „din punct de vedere istoric și legal” România putea revendica nordul Bucovinei după 1991, realitatea geopolitică și internațională a făcut imposibilă revenirea teritoriului. Autoritățile române au ales o cale pragmatică: menținerea relațiilor bune cu Ucraina și protecția drepturilor minorității române, pentru a asigura continuitatea culturii și educației românești în regiune.