Tratamentele inumane din azilele pentru oamenii bolnavi psihic. La ce orori erau supuși pacienții
În contextul istoric al secolelor 18 și 19, instituțiile destinate îngrijirii și tratării persoanelor cu probleme mintale aplicau tratamente inumane pentru „vindecarea” pacienților. Aceste instituții au avut o evoluție semnificativă în funcție de timp și loc, dar o să dăm câteva exemple despre practica asupra bolnavilor psihic din Statele Unite, Marea Britanie și Europa în secolul 19.
Statele Unite:
- În SUA, în secolul 19, procedura în azilele pentru pacienții cu probleme mintale au fost influențate de mișcarea reformistă. Înainte de aceasta, cei cu boli mentale erau adesea ținuți în închisori sau alți locuri neadecvate.
- Dorothea Dix, o activistă notorie pentru drepturile celor cu afecțiuni mintale din 1800, a luptat pentru îmbunătățirea condițiilor acestora și pentru construirea de azile dedicate.
- Deși au fost realizate multe progrese și s-au construit multe instituții, acestea au devenit repede supraaglomerate, iar condițiile s-au înrăutățit în multe cazuri.
Marea Britanie:
- În Marea Britanie, mișcarea de reformă a azilurilor a început în secolul 18. „Actul Madhouse” din 1774 a fost unul dintre primele eforturi legislative de reglementare a azilurilor.
- În secolul 19, cu „Lunacy Act” din 1845, s-a cerut ca fiecare județ să aibă un azil pentru cei cu afecțiuni mintale.
- Deși scopul era de a oferi un mediu mai uman și de vindecare, mulți pacienți au fost neglijați și tratamentele erau adesea inumane sau experimentale.
Europa:
- Abordările față de îngrijirea bolilor mintale au variat în funcție de țară, dar multe națiuni europene au fost influențate de mișcările de reformă din Marea Britanie și Statele Unite.
- În multe țări, condițiile din azilele deicate oamenilor bolnavi psihic au fost, de asemenea, substandard, dar în aceeași perioadă a avut loc și un progres semnificativ în înțelegerea și tratamentul afecțiunilor mintale.
- La fel ca în alte părți, azilele în Europa au variat foarte mult în ceea ce privește condițiile și tratamentele, de la locuri de tortură la instituții avansate și bine finanțate.
În ciuda intențiilor inițiale, multe din aceste azile au devenit notorii pentru condițiile proaste și tratamentele inumane. Presiunile și criticile societății civile din secolele 19 și 20 au condus la îmbunătățiri și la evoluția conceptului de îngrijire a sănătății mintale.
Ce tratamente se practicau în azilele pentru bolnavii psihici? Cum erau pacienții tratați?
În azilele (n.r. instituțiile de sănătate mintală) din secolele 18 și 19, tratamentele și condițiile variau semnificativ, dar există câteva abordări și tehnici care au fost documentate și sunt larg recunoscute ca fiind utilizate. Este important de menționat că multe dintre aceste metode sunt considerate inumane și nepotrivite în contextul actual.
- Pacienții violenți sau considerați „nesupuși” erau adesea legați sau închiși în camere speciale. Unele restrângeri erau extrem de restrictive și erau considerate tortură.
- Se credea că șocul provocat de o baie rece putea „calma” pacienții sau putea „revigora” mintea. Acest tratament era adesea folosit pentru persoanele agitate sau delirante.
- Un alt tratament inuman era acela în care pacientul era legat într-un scaun sau pe o platformă și învârtit în jurul unei axe pentru perioade de timp. Se credea că acest tratament ar putea realinia circulația cerebrală sau ar putea „amesteca” fluidele corporale.
- Acesta este un tratament mai modern, popularizat în anii 1930 și 1940, în care se făcea o intervenție chirurgicală la nivelul creierului pentru a trata anumite afecțiuni mintale. Lobotomia a fost ulterior discreditată ca fiind inumană și dăunătoare.
- Aplicarea de șocuri electrice pentru a induce un atac de epilepsie. Deși este un tratament controversat, este folosit și în prezent, dar într-un mod mult mai reglementat și sub anestezie.
- Diverse substanțe au fost folosite pentru a „calma” pacienții sau pentru a le „regula” comportamentul. Acesta ar putea include opioide, barbiturice sau alte sedative.
- Unii pacienți erau izolați în camere timp de zile, săptămâni sau chiar luni. Se credea că izolarea de stimuli externi ar putea ajuta la vindecare.
În ceea ce privește tratamentul pacienților, mulți erau considerați ca fiind „nesupuși” sau „neajutorați” și erau tratați mai mult ca prizonieri decât ca pacienți. Abuzurile fizice și mentale erau frecvente, iar mulți pacienți erau neglijați sau lăsați să sufere. Cu toate acestea, au existat și instituții și personal care încercau să ofere îngrijiri compasiune și umane, dar acestea erau excepții.
