Legăturile dureroase dintre Mihai Eminescu și Regina Elisabeta. Ce i-a grăbit, de fapt, moartea marelui poet

Mihai Eminescu, poetul național al României, a traversat între anii 1883 și 1889 cea mai dramatică perioadă a existenței sale, marcată de conflicte politice, marginalizare socială, lipsuri materiale și internări repetate în instituții medicale din țară și din străinătate. Ultimii ani ai vieții sale s-au desfășurat între ospicii, prieteni neputincioși și tratamente discutabile, într-un context care avea să se încheie cu o moarte rămasă până astăzi controversată.

Mihai Eminescu este perceput astăzi drept simbolul poeziei românești, însă existența sa reală a fost departe de imaginea idealizată. Poetul a murit la doar 39 de ani, iar dincolo de opera sa literară, biografia sa conține episoade dureroase de instabilitate, sărăcie și izolare.

După 1883, numele său începe să dispară din viața publică. Problemele de sănătate, dificultățile financiare și tensiunile politice îl împing spre periferia societății culturale bucureștene. O bună parte din acești ani rămâne insuficient documentată, fiind adesea tratată cu reținere chiar și de contemporani.

Momentul de cotitură este indicat de numeroși istorici în data de 28 iunie 1883. Aflat la Capșa, local frecventat de elitele conservatoare ale Capitalei, Eminescu a susținut un discurs vehement, cu accente politice și naționaliste, la finalul căruia ar fi scos un pistol și ar fi rostit: „Vreau să îl împușc pe rege!”.

Contextul era deja tensionat. Poetul era cunoscut pentru pozițiile sale antiregaliste și pentru atitudinile critice față de anumite direcții politice ale epocii. Cu un an înainte, Titu Maiorescu aranjase o întâlnire între Eminescu și Regina Elisabeta.

Discuția s-a transformat rapid într-un schimb de replici dure. Ulterior, Regina a considerat poezia lui Eminescu drept „o imitație slabă” a lui Vasile Alecsandri, iar poetul aprecia creațiile literare ale Majestății Sale ca fiind „atât de proaste încât nu merită să fie publicate”.

După episodul de la Capșa, Eminescu este internat pentru prima dată și pus în cămașă de forță. De aici înainte, viața sa publică intră într-un declin accelerat.

După 1884, poetul părăsește Bucureștiul și revine la Iași, în căutarea unui loc de muncă stabil. Nici aici situația nu se îmbunătățește. Trăiește din ajutorul prietenilor, fără venituri constante, ajungând să locuiască o perioadă într-o șură a hanului Bacala.

Într-o scrisoare, descrie direct condiția sa: „De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”.

În această etapă se accentuează și consumul excesiv de alcool, care agravează starea sa fizică și psihică.

În 1885, Eminescu obține funcția de sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Stabilitatea rămâne însă iluzorie. George Călinescu descrie fără menajamente această perioadă:

„Bea fără cumpăt și, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți… Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci și necunoscuților. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche obișnuință de vagabond-scotea alune spre a le ronțăi – și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”.

Prietenii încearcă să intervină, iar Eminescu este internat succesiv în mai multe instituții medicale. Unul dintre cele mai cunoscute episoade este cel de la Mănăstirea Neamț, unde rămâne între 6 noiembrie 1886 și 10 aprilie 1887.

Certificatul medical menționează: „34 ani (?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă… delirium tremens”.

Un ieromonah consemna: „Era limpede la minte, numai tare posac și trist”.

Alți specialiști consideră însă că perioada petrecută la Neamț a fost una extrem de dură, vorbind despre tratamente brutale și condiții improprii pentru un bolnav psihic.

După externarea din 1887, Eminescu pare temporar stabil. Tratamentul cu injecții de mercur, aplicat în contextul suspiciunii de sifilis, îi afectează însă grav organismul.

Pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul moare în casa de sănătate a doctorului Șuțu, din strada Plantelor, București. Diagnosticul de internare era: „Alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

Raportul medical nu indică o cauză clară a morții. Autopsia este compromisă, creierul fiind pierdut din neglijență. Ultima sa dorință ar fi fost „un pahar cu lapte”, iar medicului i-ar fi șoptit: „sunt năruit”.

Medicii contemporani avansează o altă ipoteză. Simptomele lui Eminescu corespund mai degrabă unei tulburări bipolare, depresie necunoscută și neînțeleasă în secolul al XIX-lea. Internările repetate, tratamentele inadecvate și consumul excesiv de alcool ar fi contribuit decisiv la degradarea sa fizică și psihică.