Animalul veninos care poate trăi peste doi ani fără apă și mâncare. Mușcătura poate provoca moartea. Cum îl recunoști
Muzeul de Istorie Naturală din Helsinki găzduiește o populație misterioasă de păianjeni din specia loxosceles laeta, considerați cei mai veninoși din specia lor. Cu o istorie de peste 50 de ani în muzeu, acești păianjeni ridică întrebări fascinante cu privire la modul în care au ajuns acolo și cum au supraviețuit.
Jurnalistul de știință Henry Nicholls de la BBC.com a făcut o cercetare în Muzeul Finlandez de Istorie Naturală din Helsinki, unde a avut o căutare neobișnuită. Autorul s-a aventurat în căutarea păianjenului loxosceles laeta, considerat cel mai veninos din specia sa, într-un muzeu care nu era tocmai obișnuit cu o astfel de prezență.
Muzeul, cu o colecție impresionantă de specimene naturale, găzduiește, de asemenea, o populație înfloritoare de păianjeni pustnici maro de peste 50 de ani. Cum au ajuns acești păianjeni veninoși într-un muzeu de la mii de kilometri distanță de habitatul lor natural, este o întrebare care încă rămâne fără răspuns.
În jurul anului 1963, muzeul a devenit conștient de prezența unor păianjeni exotici. Cu timpul, păianjenii veninoși au invadat întregul parter al muzeului, inclusiv dulapurile, sertarele, birourile și pereții. Erau peste tot, și nimeni nu știa cum să-i eradicheze.
Un incident notabil s-a întâmplat în timpul renovării muzeului în anii 2000, când un muncitor a fost mușcat de un păianjen reclus. Cu toate acestea, la momentul respectiv, personalul muzeului a rămas relativ liniștit în legătură cu acești locuitori neobișnuiți, scrie BBC.com.
Trăiesc timp îndelungat fără apă și mâncare
Studiile asupra păianjenilor pustnici maro arată o rezistență remarcabilă. Acești păianjeni pot supraviețui fără hrană sau apă timp de ani întregi. Experimentele efectuate pe acești arahnide au demonstrat că femelele pot rezista înfometării complete timp de peste doi ani. De asemenea, fiecare femelă poate produce numeroși pui de păianjen în timpul vieții sale, ceea ce contribuie la prosperitatea lor în subsolul muzeului.
Păianjenul reclus este considerat cel mai veninos din specia sa. Veninul său conține o enzimă puternică, sfingomielinază D, care poate provoca inflamații semnificative asupra pielii și țesuturilor. În cazuri grave, veninul său poate avea efecte grave și chiar fatale.
Misterul continuă să planeze în jurul modului în care păianjeni pustnici maro au ajuns în muzeul din Helsinki. Teoriile sunt variate, de la transportul în cutii de mere din Argentina până la așchii de lemn din America de Sud. Cu toate astea, conducerea muzeului nu ia în calcul 100% variantele existente.
Oamenii de știință se întreabă dacă acești păianjeni nu au ajuns deja mai departe de muzeu. Expansiunea orașului Helsinki în zonele subterane ar putea oferi păianjenilor noi oportunități de răspândire. Cu un număr mare de construcții subterane, prezența acestor păianjeni în alte părți ale orașului nu poate fi exclusă.
Cât de periculoasă este mușcătura păianjenului loxosceles laeta
Loxosceles laeta, cunoscut sub numele de păianjenul de colț sau păianjenul vioară, este o specie de păianjen american cunoscută pentru veninul său extrem de toxic, capabil să provoace accidente mortale. Aparținând familiei Sicariidae, face parte dintr-un grup de păianjeni cunoscuți pentru veninul lor puternic. Spre deosebire de păianjenii obișnuiți, care au patru perechi de ochi, acești păianjeni se caracterizează prin faptul că au doar trei perechi de ochi.
Originar din America de Sud, Loxosceles laeta poate fi găsit, în general, în țări precum Chile, Peru, Ecuador, Argentina și Brazilia.
Deși acești păianjeni produc cantități relativ mici de venin în comparație cu alte specii, veninul lor este extrem de toxic. Se raportează că toxicitatea crește în perioadele de activitate maximă.
Veninul lui loxosceles laeta este de natură proteică, iar acțiunile sale citotoxice, coagulante, proteolitice și hemolitice sunt atribuite componentelor precum hialuronidaza, levartenerol și sfingomielinaza.
Cu toate că păianjenii loxosceles laeta nu sunt agresivi, pot mușca în apărare atunci când sunt deranjați.
Epidemiologic, incidențele legate de această specie sunt sezoniere, cu o frecvență mai mare în timpul primăverii și verii, în special în dormitoare și în timpul orelor de noapte.
Cea mai mare incidență coincide cu momentele de vârf de activitate ale speciei, cum ar fi atunci când oamenii se îmbracă, se șterg cu prosoape, în timpul somnului sau când copiii se joacă acasă.
Atenția medicală imediată este foarte importantă în cazurile de mușcături de loxosceles laeta.
Loxoscelismul cutanat este cea mai frecventă manifestare (mai mult de 80% din cazuri) și este cea mai puțin severă. Se caracterizează prin leziuni locale în primele 6 sau 8 ore, inclusiv durere și eritem. Acestea pot evolua spre un ulcer necrotic extins în primele 24 de ore, cu efecte sistemice ușoare și posibil febră. Însă necroza poate fi profundă, iar o variantă edematoasă poate apărea, de asemenea.
Loxoscelismul vascular sau viscero-hemolitic este de natură sistemică. Prezintă simptome precum febră, anemie, hematurie, hemoliză și hemoglobinurie. Insuficiența renală poate să apară în decurs de 24 de ore, devenind letală.
