Femeile care au înfruntat foamea, frica și moartea: adevărul despre cum a distrus Uniunea Sovietică Moldova anilor ’40

Într-o epocă în care nostalgia după URSS prinde tot mai des glas, merită să privim dincolo de miturile propagandei și de amintirile „cu salam ieftin și siguranța zilei de mâine”. Dincolo de zidurile de beton și de lozincile despre egalitate, se ascund poveștile oamenilor care au trăit cu adevărat acele vremuri. Iar unele dintre cele mai sfâșietoare vin din Basarabia – pământ rupt între imperii, adus la genunchi prin teroare, deportări și foamete organizată.

Este vorba despre femeile Moldovei din timpul URSS – despre mame care și-au înmormântat copiii în pământul înghețat, despre fete crescute în tăcere și rușine, despre supraviețuirea care a devenit o formă de rezistență. E o poveste care trebuie spusă nu din ură, ci din adevăr – pentru ca niciodată să nu mai romantizăm o dictatură construită pe lacrimi și frică.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Basarabia trăia una dintre cele mai negre perioade din istoria sa. Uniunea Sovietică își impusese cu forța regimul, iar în anii 1946-1947, întreaga regiune a fost lovită de o foamete cumplită. Seceta, colectările de grâne impuse de Moscova și politica de pedepsire a celor considerați „chiaburi” au adus satele în ruină.

Istoricii estimează că în acei doi ani au murit cel puțin 150.000 de oameni. Alte sute de mii au fost condamnați la o existență de mizerie și malnutriție, trăind cu iluzia că statul care se numea „eliberator” le va aduce bunăstare. În realitate, același stat le fura pâinea de pe masă și le înfometa copiii.

În acea perioadă, în satele Moldovei, femeile au fost cele care au rămas să ducă povara supraviețuirii. Bărbații fuseseră uciși în război sau înrolați cu forța în Armata Roșie. În urma lor au rămas mame singure, bunici și fiice care trebuiau să țină în viață familii întregi, fără hrană, fără sprijin și fără speranță.

Când autoritățile au început să ia și ultimele boabe de grâu din gospodării, femeile au făcut un gest neobișnuit pentru acea epocă: s-au ridicat împotriva regimului.

Primăvara anului 1946 a adus nu doar secetă, ci și revolte. Din disperare, în mai multe sate din Basarabia au izbucnit proteste spontane. În 18 din cele 30 de cazuri documentate de istoricul Igor Cașu, femeile au fost în frunte.

Pe 17 martie 1946, la Brânzenii Vechi, în raionul Orhei, peste o sută de săteni au luat cu asalt magazinul de grâne. Femeile au fost cele care au condus mulțimea. Cu copiii în brațe și lacrimile pe față, au strigat că nu mai pot privi cum micuții lor mor de foame. Din acel depozit au scos patru tone de grâu — nu pentru a-l vinde, ci pentru a-l împărți între mame și bătrâni.

La Ialpujeni, în Cimișlia, în aprilie 1946, 45 de femei au spart ușile hambarului de stat, cerând rația de grâne care li se cuvenea. Au venit împreună cu copiii, ca să-i facă pe soldați să se rușineze înainte de a ridica arma.

Câteva zile mai târziu, în Chirsova, la Comrat, aproape o sută de oameni au atacat un depozit de stat. În frunte erau trei femei — Maria Celac, Uliana Hagi și Nadejda Radu. Toate trei au fost arestate.

Istoricul Igor Cașu scrie în articolul său „Oamenii flămânzi se revoltă. Răscoalele femeilor din Moldova Sovietică în primăvara lui 1946” că aceste revolte nu au fost simple izbucniri de furie. Ele au fost un act de demnitate: o formă de rezistență tăcută împotriva unuia dintre cele mai dure regimuri din secolul XX.

Deși regimul sovietic a prezentat aceste femei ca fiind „induse în eroare” sau „manipulate de dușmanii poporului”, adevărul era altul. Ele erau victimele directe ale unei politici cinice, în care grânele din Moldova erau confiscate pentru a fi trimise în alte republici sovietice, în timp ce localnicii mureau de foame.

Când foametea s-a întins peste sate, oamenii au ajuns să mănânce iarbă, tărâțe sau coji de copaci. Unele mame își ascundeau copiii morți, de teamă să nu fie acuzați că au ascuns grâne.

Scriitoarea și jurnalista Larisa Turea, care a documentat timp de patru decenii tragedia din acei ani în „Cartea Foametei”, spune că femeile au fost stâlpii acelor vremuri.

„Femeile sunt cele care au dus și greul războiului, și al foametei. Cele mai multe mi-au spus că în război le-a fost mai ușor, chiar dacă au rămas văduve. Foametea a fost cea mai mare tragedie a vieții lor, pentru că au trăit-o sub un regim criminal. Nu știu dacă își poate imagina cineva cum e să fii mamă, să-ți ceară copilul de mâncare și să n-ai nimic ce-i da.”

Poveștile adunate de Turea sunt cutremurătoare. O femeie i-a relatat despre o vecină care, nebunită de foame, și-a pus copilul de șapte ani într-un sac și l-a îngropat de viu, ca să nu-l mai audă plângând. Copilul a fost scos de un vecin, dar a murit la scurt timp. Mama a murit și ea, de durere și rușine.

„Scopul regimului era să ne dezumanizeze”, spune Turea.

Există scrisori trimise de femei din Moldova direct către Stalin sau către autoritățile sovietice locale. Unele începeau cu „Dragă Iosif Vissarionovici Stalin” sau „Tătucă Stalin”, pentru că ele încă mai sperau că „sus”, la Moscova, cineva va face dreptate.

Una dintre cele mai puternice scrisori, redată de Larisa Turea în „Cartea Foametei”, aparține Alexandrei Ursu din satul Baraboi, raionul Râșcani. Ea îi scrie președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, cerând anchetarea abuzurilor din sat.

„Ce proști am mai fi noi, dacă am ști că e adevărat și am mai veni cu plângerea tocmai la dumneavoastră… Vă spun adevărat că toate astea s-au întâmplat din cauză că tovarășul Kanaev a căutat să-și bată joc de mine și, fiindcă l-am refuzat, a vrut să mă pedepsească. Mi-au luat pâinea, m-au scos din serviciu. Bărbatul meu l-a întrebat: cu ce o să trăim? Iar el i-a răspuns: o zi vei mânca, două-trei nu, și atunci vei ști că trăiești în Uniunea Sovietică.”

Această scrisoare nu a primit niciodată răspuns. Ca și alte sute de plângeri, a rămas o dovadă mută a cruzimii sistemului.

Femeile care au protestat, care au scris sau au furat un pumn de grâu pentru copiii lor au fost aspru pedepsite. Multe au fost condamnate la ani grei de închisoare, trimise în Siberia sau dispărute fără urmă.

Larisa Turea povestește despre o țărancă ce a fost condamnată la șase ani de închisoare doar pentru că a secerat un sac de spice. Altele au fost închise pentru că au cerut pâine sau au îndrăznit să vorbească despre nedreptăți.

Totuși, în mijlocul acelor orori, unele femei au găsit puterea să lupte altfel. Mama lui Veniamin Apostol, viitorul director al Teatrului Național „Mihai Eminescu”, a fost ținută zece zile într-un beci pentru că i-a blestemat pe cei de la Sovietul Sătesc, care îi luaseră tot. A supraviețuit semănând tutun pe o bucată de pământ și vânzându-l cu cana. În felul acesta și-a salvat copiii.

Astăzi, când unii privesc cu regret spre trecutul sovietic, vorbind despre „siguranță”, „ordine” sau „viața mai bună”, e important să ne amintim de aceste femei. Ele au trăit acea „ordine” pe pielea lor: o ordine care a însemnat foame, frică și umilință.

Uniunea Sovietică nu a fost o lume a egalității, ci un regim care a zdrobit voința celor simpli. Femeile din Moldova au plătit prețul cel mai mare pentru această minciună. Au fost mame, fiice și bunici care și-au vândut ultimele haine pentru o bucată de pâine, care au muncit pământul cu mâinile goale și au învățat să nu mai plângă, pentru că lacrimile nu le mai ajutau.

„Foametea nu a fost doar o catastrofă naturală, ci una organizată. O formă de pedeapsă pentru un popor care nu s-a supus complet”, explică istoricul Igor Cașu.

Poveștile acestor femei nu sunt doar file de istorie. Ele sunt o mărturie vie despre cum un regim totalitar a încercat să zdrobească sufletul unui popor — și despre cum, în tăcere, femeile au fost cele care au ținut vie speranța.

Despre curajul și suferința acelor femei se va vorbi și în octombrie 2025, în cadrul Conferinței pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor, organizată de Coaliția Națională „Viața fără Violență”. Istoricul Igor Cașu, director al Agenției Naționale a Arhivelor, va reaminti rolul lor în acea luptă mută pentru supraviețuire, scrie moldova.org.

Pentru că memoria acelor mame, care au sfidat foamea și teroarea, nu trebuie lăsată să piară. Ele nu au avut arme, dar au avut curajul de a cere dreptul de a trăi.
Și în acea lume condusă de frică, acesta a fost, poate, cel mai mare act de rezistență.