Enigma originii romilor și drumul lor spre teritoriul României. Au trăit secole de abuzuri și marginalizare

În urmă cu 170 de ani, romii care fuseseră ținuți în robie pe moșiile boierești, în mănăstiri și în domeniile domnești au fost eliberați. Cu toate acestea, libertatea nu a adus imediat o schimbare semnificativă a condițiilor lor de viață. Timp de secole, romii au fost supuși unor abuzuri severe din partea stăpânilor laici și bisericești, iar procesul de integrare în societate a fost extrem de anevoios.

Romii, cunoscuți în trecut sub denumirea de „țigani”, sunt o etnie cu origini încă dezbătute. S-au stabilit în Țările Române cu secole în urmă, fiind aduși ca robi pe domeniile feudale. Deși statutul lor juridic s-a schimbat în secolul al XIX-lea, realitatea socială a rămas complicată, iar politicile de integrare au fost pentru mult timp inexistente.

Originea exactă a romilor nu este pe deplin clarificată. Specialiștii consideră că provin din nord-vestul Indiei, mai precis din Punjab.

Se estimează că această populație a părăsit regiunea natală în jurul secolului al XII-lea, migrând prin Armenia și ajungând ulterior în Imperiul Bizantin.

Spre deosebire de alte grupuri nomade asiatice, romii nu erau războinici, ci mai degrabă meșteșugari pricepuți în prelucrarea metalelor și a lemnului. Lipsa unei forțe militare i-a făcut vulnerabili la marginalizare și exploatare.

În Imperiul Bizantin, romii au fost numiți „egipteni”, posibil din cauza aspectului lor fizic, iar denumirea de „athinganos” („de neatins”) a stat la baza termenului „țigan”. În secolul al XIII-lea, documentele bizantine îi menționează ca plătitori de taxe, ceea ce indică o relație de dependență economică.

Ulterior, în secolul al XIV-lea, sunt consemnați în Bulgaria și Serbia, iar o ipoteză susține că au ajuns în Balcani odată cu armatele otomane. O altă teorie sugerează că au fost aduși ca robi din Imperiul Otoman în mănăstirile din Balcani aflate sub influența Patriarhiei de la Constantinopol.

În Țările Române, primele mențiuni despre robii romi apar în 1385, într-un act de danie al domnitorului Dan I al Țării Românești, prin care 40 de sate locuite de romi sunt oferite Mănăstirii Tismana.

Aceștia au fost aduși fie de triburile pecenegilor și cumanilor, fie importați din Bulgaria și Serbia, fiind considerați o forță de muncă valoroasă pentru marii feudali și clerici.

În Moldova, prezența romilor este semnalată mai târziu, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în secolul al XV-lea, iar numărul lor crește semnificativ în perioada lui Ștefan cel Mare, care îi aduce ca pradă de război din campaniile împotriva Valahiei. Documentele arată că peste 17.000 de romi au fost înrobiți în această perioadă.

Stăpânii aveau drepturi depline asupra romilor, care puteau fi vânduți, pedepsiți și chiar uciși fără consecințe legale. Multe relatări ale călătorilor străini descriu condițiile inumane în care trăiau acești oameni.

Contele d'Antraigues scria că „boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluți. După plac, îi vând și îi ucid ca pe niște vite”. Istoricul Radu Rosetti menționa tratamentele brutale aplicate femeilor rome, exploatate inclusiv de unii stareți de mănăstiri.

Romii nomazi, precum rudarii, aurarii, băieșii și lingurarii, aveau o situație ceva mai bună, deoarece puteau călători și aveau o autonomie relativă sub conducerea unui jude. În schimb, romii așezați pe moșiile boierești, numiți „vătrași”, depindeau în totalitate de stăpânul lor.

Primele măsuri de eliberare a robilor romi au apărut în secolul al XIX-lea, sub influența ideilor europene. În 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu a propus o lege prin care erau eliberați romii aflați pe domeniile ecleziastice. Procesul s-a finalizat în 1855, în timpul lui Grigore Ghica, care a decretat eliberarea ultimilor romi aflați în robie.

„Robia este considerată ca rămășița unei societăți barbare”, declara domnitorul Grigore Ghica pe 31 ianuarie 1855. Pe 8 februarie 1856, în Valahia, domnitorul Barbu Știrbei a promulgat o lege similară. Foștii stăpâni de robi au fost despăgubiți cu câte 10 bani pentru fiecare rob eliberat.

Totuși, eliberarea nu a fost urmată de măsuri de integrare, iar majoritatea romilor au continuat să trăiască în sărăcie și izolare. Ofițerul britanic W. Wilkinson descria la începutul secolului al XIX-lea disprețul cu care erau tratați romii: „Deși alcătuiesc o parte însemnată a comunității, sunt priviți cu cel mai mare dispreț și tratați mai rău decât animalele”.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, regimul condus de Ion Antonescu a deportat aproximativ 25.000 de romi în Transnistria. Abia în perioada comunistă au existat inițiative mai serioase de integrare, însă măsurile impuse forțat au dus, în unele cazuri, la rezultate contrare.

Astăzi, istoria romilor în spațiul românesc este un subiect tot mai cercetat, iar eforturile pentru integrarea lor continuă. Cu toate acestea, efectele secolelor de marginalizare încă persistă, iar comunitatea romă se confruntă în continuare cu provocări sociale și economice semnificative, scrie adevărul.ro.