Dosarul Mineriadei, Justiția în genunchi: Anatomia unei crime de stat. Cum a fost blocat cel mai important rechizitoriu din ultimii 30 de ani: „Am plătit pensii speciale generalilor care au dat ordine criminale la Revoluție și Mineriade”

Trei decenii de tăcere instituțională, o anchetă realizată de un singur procuror și un rechizitoriu de 1.500 de pagini. Jurnalistul Ionel Stoica a citit integral documentul care analizează cele trei zile din iunie 1990, în care statul român s-a întors împotriva propriilor cetățeni. Ce reiese este o combinație de represiune organizată, poliție politică și implicarea directă a serviciilor secrete.

Mineriada din iunie 1990 rămâne una dintre cele mai controversate și întunecate pagini din istoria postdecembristă a României. Cu sute de victime, patru morți prin împușcare, femei violate, peste o mie de persoane bătute și mai bine de o mie două sute reținute abuziv, ancheta penală a fost tergiversată zeci de ani.

După trei decenii de tergiversări, dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 a fost în sfârșit finalizat, grație unui efort singular: cel al procuroarei militare Daniela Dediu. Cu toate acestea, dosarul risca să nu ajungă niciodată în instanță. Până la acest moment, niciunul dintre cei responsabili nu a fost condamnat definitiv.

Astăzi, doar cinci dintre principalii responsabili mai sunt în viață și pot răspunde în fața instanței: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu, Adrian Sârbu și Miron Cozma. Concluziile extrase din rechizitoriu de jurnalistul Ionel Stoica scot la iveală un mecanism de control și violență sistematică, pus în slujba menținerii puterii.

Actul de acuzare a fost întocmit de locotenent-colonel magistrat Daniela Dediu, procuror militar și șef de serviciu, fără un sprijin real din partea superiorilor. Potrivit lui Ionel Stoica, motivul pentru lipsa sprijinului logistic ar fi fost politic: dosarul nu trebuia să ajungă în instanță într-un an electoral. Cu toate acestea, Dediu a finalizat ancheta, rezultând cel mai amplu rechizitoriu din istoria postdecembristă privind Mineriada.

Planul de reprimare a Pieței Universității a fost inspirat, după cum reiese din documente, din metodele de manipulare promovate de Lenin: stigmatizarea publică a opozanților, chemarea „muncitorilor” la acțiune și justificarea violenței prin presupuse amenințări. Două mari servicii secrete, SRI (condus de Virgil Măgureanu) și SIE (condus de Mihai Caraman), s-au implicat direct în desfășurarea evenimentelor. Acestea au orchestrat infiltrări civile, manipulări mediatice și coordonarea grupurilor de mineri în București.

SRI a numit acțiunea de supraveghere a Pieței Universității „Camping”. La această operațiune au participat 32 de ofițeri, sprijiniți de aparatură foto-video, în timp ce patru alți ofițeri centralizau informațiile din teren. Sub pretextul unui risc terorist, în intervenții a fost implicată și unitatea specială USLA.

În paralel, nou-înființata UM 0215 („Doi și-un sfert”), aflată în subordinea Ministerului de Interne și condusă de Gelu Voican-Voiculescu, s-a ocupat de infiltrarea în rândul manifestanților și a desfășurat acțiuni de poliție politică în stilul vechii Securități.

Mineriada din iunie 1990 este una dintre cele mai grave violențe de stat din istoria postdecembristă a României. Răspunsul regimului condus de Ion Iliescu în fața manifestațiilor pașnice din Piața Universității a fost unul violent, orchestrat cu ajutorul serviciilor secrete, al Armatei, al Poliției și al minerilor aduși din Valea Jiului. Timp de peste 30 de ani, cercetarea penală a acestui eveniment a fost tergiversată de autorități. În 2024, un rechizitoriu de peste 1.500 de pagini, redactat de procurorul militar Daniela Dediu, a adus în sfârșit lumină asupra unei operațiuni de represiune coordonată în detaliu.

Rechizitoriul solitar: un pariu pierdut de sistemul judiciar

Potrivit jurnalistului Ionel Stoica, care a parcurs în într-un singur weekend cele 1.500 de pagini ale actului de acuzare, dosarul Mineriadei este o radiografie amănunțită a unei crime de stat. Ce este neobișnuit: rechizitoriul a fost redactat integral de o singură persoană, locotenent-colonel magistrat Daniela Dediu, procuror militar.

Conform informațiilor prezentate de Stoica, șefii Ministerului Public nu i-au acordat niciun sprijin logistic semnificativ. Nu i s-au alocat polițiști pentru anchetă, deși cazul implica sute de martori și suspecți. Motivul sugerat: dosarul nu trebuia să ajungă în instanță într-un an electoral.

Daniela Dediu a reușit totuși să finalizeze dosarul, documentând responsabilitățile înculpaților rămași înviață: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu, Adrian Sârbu și Miron Cozma.

Crime, abuzuri, manipulare: cifrele din dosar

Rechizitoriul detaliază amploarea represiunii din 13-15 iunie 1990:

• 4 persoane au fost împușcate
• 2 femei au fost violate
• peste 1.300 de persoane au fost bătute, unele cu brutalitate extremă
• peste 1.200 de persoane au fost reținute abuziv și transportate la unități militare din Băneasa și Măgurele

Planul de acțiune a fost inspirat, conform rechizitoriului, din metodele bolșevice descrise de Lenin: etichetarea manifestanților drept "elemente declasate de sorginte legionară", mobilizarea "oamenilor muncii" și intervenția minerilor cu pretextul "plantării de flori".

Serviciile secrete SRI și SIE, conduse de Virgil Măgureanu și Mihai Caraman, s-au implicat direct: infiltrații în civil, acțiuni de dezinformare, sprijin logistic. O notă SRI declasificată în iunie 2024 confirmă existența operațiunii "Camping", prin care 32 de ofițeri monitorizau Piața Universității cu echipamente foto-video.

Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a intervenit sub pretextul unei amenințări teroriste. Nou-împreunața structură UM 0215, numită și "Doi și-un sfert", controlată de Gelu Voican-Voiculescu, a infiltrat informatori în proteste și a realizat supraveghere video continuă dintr-o cameră cu vedere spre Piața Universității, aflată în fostul Hotel Intercontinental.

Rechizitoriul semnat de Daniela Dediu documentează implicarea directă a conducerii statului în reprimarea violentă a manifestațiilor din iunie 1990. Primul episod al acestei serii relevă cum tăcerea instituțiilor judiciare și obediența față de factorul politic au înăbușit, timp de trei decenii, orice tentativă reală de justiție.

Rechizitoriul întocmit de procurorul militar Daniela Dediu arată că represiunea violentă din 13-15 iunie 1990 a fost rezultatul unei acțiuni coordonate între instituțiile de forță ale statului. SRI, Ministerul de Interne și serviciile nou-înființate au colaborat pentru a suprima brutal o mișcare democratică. Acest episod analizează implicarea acestor structuri.

Un dosar întocmit cu obstacole instituționale 

Procurorul militar șef serviciu, locotenent-colonel magistrat Daniela Dediu, a realizat actul de acuzare privind Mineriada din 13-15 iunie 1990, într-un context de ostilitate instituțională. Potrivit jurnalistului Ionel Stoica, Ministerul Public nu a sprijinit logistic ancheta, refuzând suplimentarea personalului polițienesc necesar investigației. Dosarul a fost realizat în întregime de această procuroare, într-un an electoral, cu intenția – susține Stoica – ca el să nu ajungă în instanță.

În urma Mineriadei, bilanțul represiunii este cutremurător: patru persoane ucise prin împușcare, două femei violate, peste 1.300 de persoane bătute și mai mult de 1.200 încarcerate abuziv în aresturile Poliției Capitalei și în unități militare precum UM 0575 Măgurele și Școala Superioară de Ofițeri de la Băneasa.

SRI, USLA și „Camping” – supravegherea Pieței ca operațiune de stat 

Rechizitoriul relevă că Serviciul Român de Informații (SRI), aflat sub comanda lui Virgil Măgureanu, a jucat un rol esențial în reprimarea manifestației. În iunie 2024 a fost declasificată o notă SRI care dovedește că supravegherea Pieței Universității a purtat denumirea de cod „Camping”. 32 de ofițeri au fost implicați direct, beneficiind de autoturisme, aparatură foto și video, iar alte patru cadre centralizau și analizau datele.

Sub pretextul unei amenințări teroriste, în teren a fost trimisă și celebra Unitate Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), unitate implicată și în evenimentele din decembrie 1989. Participarea acesteia arată că statul trata manifestațiile de stradă ca pe un pericol de securitate națională, nu ca pe o expresie democratică.

„Doi și-un sfert” – continuitatea Securității 

Nou-înființata unitate de informații a Ministerului de Interne, UM 0215 – cunoscută public sub numele de „Doi și-un sfert” – este prezentată în rechizitoriu drept un mecanism de poliție politică. Subordonată direct lui Gelu Voican-Voiculescu, UM 0215 era compusă din foști ofițeri ai Securității comuniste și coordona rețele de informatori, mulți dintre aceștia fiind infractori de drept comun.

Ofițerii acestei structuri s-au infiltrat în civil printre protestatari, filmau și supravegheau continuu Piața Universității dintr-o cameră amenajată în fostul Hotel Intercontinental (actual Grand Hotel), unde instalaseră echipamente de monitorizare video.

Un sistem de represiune bine pus la punct 

Colaborarea între instituții este evidentă și în modul în care grupurile de mineri au fost orientate în București. Ofițeri ai serviciilor secrete și ai poliției au însoțit aceste grupuri, le-au indicat țintele – sedii de partide, redacții – și au controlat traficul pentru a le permite accesul nestingherit. Unii dintre acești agenți erau îmbrăcați în salopete de miner, dar purtau bocanci militari și comunicau prin stații cu superiorii lor.

Ministerul de Interne, condus atunci de generalul Mihai Chițac, și Ministerul Apărării Naționale, condus de generalul Victor Atanasie Stănculescu, au pus la dispoziția represiunii trupele și infrastructura necesară. Generalii loiali regimului Iliescu au ordonat subordonaților – polițiști, jandarmi și elevi militari – să lovească și să aresteze protestatarii. Actele de violență nu s-au deosebit prin cruzime de cele comise de mineri.

Coordonarea și propaganda – alte instrumente ale puterii 

Însă nu doar represiunea fizică a fost instrumentul de control. SRI a coordonat și o campanie mediatică menit să discrediteze liderii protestelor. Într-o notă internă declasificată, SRI recunoaște că a pus la dispoziția presei documente și materiale defăimătoare împotriva lui Dumitru Dincă, Ion Flueraș, Octavian Rădulescu, Mihai Lupoi, Dumitru Mazilu și Marian Munteanu.

În plus, zeci de ziare locale și naționale, alături de Televiziunea Română condusă de Răzvan Theodorescu, au contribuit la demonizarea Pieței Universității, vorbind despre „bande legionare” și „tentative fasciste de răsturnare a ordinii democratice”.

Serviciile secrete și Ministerul de Interne, în loc să apere statul de drept, au fost instrumente ale represiunii politice. Mineriada din 13-15 iunie 1990 nu a fost un act spontan, ci rezultatul unei acțiuni planificate, în care SRI, UM 0215, USLA, poliția și armata au colaborat pentru a zdrobi opoziția civică. Următorul episod va analiza propaganda de stat și manipularea opiniei publice, ultimele verigi ale unei operațiuni menite să consfințească puterea noului regim.

Pe lângă numărul mare de victime fizice și psihologice ale Mineriadei, evenimentul a lăsat o durere adâncă și în sufletele celor care au avut curajul să iasă în stradă pentru a protesta împotriva regimului Iliescu. Aceste mărturii sunt esențiale pentru înțelegerea întregii povești, având în vedere că multe dintre persoanele implicate nu au vorbit niciodată despre experiențele lor de teamă că vor fi reprimate și mai mult. De-a lungul anilor, câțiva dintre acești supraviețuitori au avut curajul să își împărtășească poveștile, oferind o fereastră spre brutalitatea și cruzimea regimului care a orchestrat Mineriada.

Detenția abuzivă și tratamentele inumane

Una dintre cele mai clare dovezi ale abuzului din perioada Mineriadei este tratamentul inuman la care au fost supuși protestatarii și liderii opoziției. În timpul acelor zile, aproape 1.300 de persoane au fost reținute de către autoritățile statului, unele dintre acestea fiind duse în mod ilegal în unități de detenție, precum Arestul Poliției Capitalei sau diverse unități militare. Multe dintre victime au fost bătute crunt, iar în cazul unui număr semnificativ de persoane, acestea au fost ținute în detenție fără vreo formă de învinuire, ceea ce constituie o încălcare flagrantă a drepturilor fundamentale.

Supraviețuitorii își amintesc: Martorii unui sistem opresiv

Mărturiile supraviețuitorilor sunt unele dintre cele mai puternice dovezi ale cruzimii la care au fost supuși cetățenii români. Acestea descriu scene de groază, în care protestatarii au fost bătuți de minerii aduși de regimul Iliescu și de forțele de ordine, sub ochii unui sistem de justiție care nu făcea nimic pentru a opri abuzurile. Unii dintre supraviețuitori au povestit cum au fost forțați să-și semneze declarații false, iar alții au fost torturați fizic și psihic pentru a le distruge spiritul de rezistență.

De asemenea, au fost raportate numeroase cazuri de victime care au suferit răni grave din cauza bătăilor și a tratamentului inuman la care au fost supuși. Multe dintre aceste răni, atât fizice, cât și psihologice, au avut efecte de lungă durată asupra victimelor, care au fost obligate să trăiască cu traumele acestei perioade.

Protecția procurorilor și a sistemului juridic

Un alt aspect cheie al acestei perioade este protecția pe care procurorii și sistemul juridic român au oferit-o celor responsabili de crimele comise în timpul Mineriadei. În mod evident, procurorii nu au dorit să ancheteze în mod real evenimentele din iunie 1990, iar acest lucru se reflectă în lipsa de dosare și condamnări pentru abuzurile comise de minerii și forțele de ordine. Ionel Stoica subliniază faptul că acești responsabili au avut o protecție puternică în rândul procurorilor și chiar al altor autorități care au acoperit adevărul și au încercat să oprească orice investigație reală.

Minerii care au fost aduși în București în iunie 1990 nu erau doar „muncitori” care apărau regimul, ci au fost transformați într-o masă de manevră manipulată și folosită pentru a înfrunta protestatarii. Cu o echipare din partea autorităților, aceștia au fost utilizați pentru a comite violențe fără remușcări. În acest episod, vom analiza cum au fost manipulați minerii, cine i-a adus și ce fel de ordine au primit pentru a deveni instrumente ale represiunii.

Minerii din județele din sudul și vestul țării au fost convinși că luptă pentru apărarea ordinii și a democrației, însă adevărata lor misiune a fost alta: reprimarea celor care protestau împotriva regimului FSN. Venind din mediul rural, ei nu aveau o înțelegere profundă a politicii din capitală, fiind manipulați de liderii lor sindicali și de autoritățile centrale pentru a duce la îndeplinire o misiune violentă.

Cum au fost aduși minerii: coordonarea autorităților

Aducerea minerilor la București nu a fost un simplu act spontan, ci a fost organizată meticulos de FSN, cu sprijinul SRI și al altor structuri de stat. Aceștia au fost transportați cu autobuze și trenuri, iar în multe cazuri au fost „încurajați” cu promisiuni de recompense materiale. Liderii minerilor au fost instruiți să le explice acestora că protestatarii din Piața Universității erau dușmanii poporului și trebuiau „zdrobiți”.

Violențele comise: jafuri și distrugeri

Minerii nu doar că au participat la violențe fizice, dar au comis acte de jaf și distrugeri. Exemplele concrete sunt numeroase: s-au înregistrat plângeri legate de distrugerea magazinelor, furtul unor bunuri din birouri și locuințe, dar și profanarea unor locuri simbolice, cum ar fi Muzeul Țăranului Român, confundat cu sediul PNȚCD. Aceste acte de violență nu au fost doar excepții, ci au fost o practică orchestrată.

Cazul Muzeului Țăranului și confuzia cu sediul PNȚCD

În mijlocul revoltelor, minerii au ajuns la Muzeul Țăranului Român, pe care l-au confundat cu sediul PNȚCD. Aici, au distrus exponate și au răsturnat mobilierul, convinsi fiind că participă la o „acțiune politică” împotriva unui simbol al opoziției. Această confuzie arată nivelul de manipulare și lipsa de informare corectă în rândul minerilor.

Violențele din iunie 1990 nu ar fi fost posibile fără sprijinul și complicitatea unor instituții fundamentale ale statului român. Ministerul de Interne și conducerea Armatei au avut un rol crucial în gestionarea și coordonarea întregii operațiuni, iar protecția de care s-au bucurat responsabilii de represiune continuă să fie un subiect de controversă, chiar și după mai bine de trei decenii.

Fără un sistem de protecție instituțională, minerii nu ar fi avut capacitatea de a se deplasa în masă la București pentru a participa la violențele de pe 13-15 iunie. Ministerul de Interne, alături de conducerea Armatei, a oferit sprijin logistic și a emis ordine clare pentru a asigura „succesul” intervenției. În același timp, instituțiile judiciare nu au întreprins niciun fel de acțiune pentru a sancționa autoritățile responsabile de crimele comise.

Complicitatea Ministerului de Interne

Ministerul de Interne, condus de Virgil Măgureanu la acea vreme, a avut un rol cheie în organizarea minerilor și în coordonarea acestora. Arhivele Ministerului de Interne și mărturiile din anchete sugerează că, sub conducerea acestuia, au fost emise ordine clare pentru a asigura „sistematizarea” violențelor și eliminarea oricărei opoziții față de FSN.

Armata: sprijinul esențial pentru regim

Armata Română a avut un rol semnificativ în sprijinul intervenției. Mărturiile celor care au participat la represiune indică implicarea directă a trupelor, inclusiv a unităților speciale de luptă. Acestea au fost folosite pentru a prelua controlul asupra pieței și a spori intimidarea.

Protecția vinovaților: un sistem de imunitate

În pofida gravității acțiunilor și a numărului mare de victime, cei responsabili de violențele din iunie 1990 au beneficiat de protecție din partea statului. Acest sistem de imunitate a continuat să îi protejeze pe cei vinovați mult timp după evenimentele respective, iar justiția a fost incapabilă să ofere răspunsuri.

Înainte, în timpul și după Mineriadă, regimul FSN a folosit presa pentru a legitima violențele și pentru a distorsiona realitatea. Campaniile de dezinformare și manipulare a opiniei publice au fost fundamentale pentru a transforma violențele în „o acțiune a poporului muncitor”.

În perioada 13-15 iunie 1990, presă a jucat un rol fundamental în crearea unei imagini distorsionate a realității. Atât ziarele de stat, cât și emisiunile de la Televiziunea Română, au fost utilizate ca arme de manipulare, pentru a sprijini regimul și pentru a arăta minerii ca pe niște apărători ai ordinii și democrației.

Presa și televiziunea FSN: armele de propagandă ale regimului

Emisiunile de la TVR și articolele din ziarele oficiale au fost coordonate de către FSN pentru a crea o narațiune falsă despre ceea ce se întâmpla în Piața Universității. Mărturiile celor care lucrau în acea perioadă în presă confirmă faptul că jurnaliștii au fost supuși unor presiuni uriașe pentru a susține regimul.

Campania împotriva manifestanților: minciuni și distorsionări

Imediat după violențele din iunie, ziarele au lansat o campanie de denigrare a protestatarilor. Aceștia au fost prezentați drept „huligani”, „elemente antirevoluționare” și „teroriști” care voiau să destabilizeze țara. Această imagine a fost complet falsă, dar a reușit să ajute regimul să câștige sprijinul populației.

Războiul informațional al SRI: controlul informației

SRI a fost un alt jucător major în manipularea informațiilor. Prin acoperirea mass-media, serviciile secrete au avut acces direct la informațiile interne și au influențat relatările din presă, făcându-le favorabile regimului FSN.

Dosarul Mineriadei a fost blocat timp de mai bine de 30 de ani. Desigur, și progresul dosarului în instanță, odată cu ajutorul unor procurori ca Daniela Dediu, merită menționat. După Mineriadă, mulți dintre vinovați au rămas liberi, iar cercetările legale nu au făcut progrese semnificative.

Rolul CCR și al procurorilor

De la bun început, instituțiile statului, cum ar fi Curtea Constituțională și Procuratura, au blocat dosarul Mineriadei. Mulți dintre cei care aveau responsabilități importante în acele momente au fost protejați sau au refuzat să acționeze.

Meritele procuroarei Daniela Dediu

Este important de subliniat munca depusă de procurorul Daniela Dediu, care a reușit, în ciuda tuturor obstacolelor, să adune dovezile și să stabilească conturul unei acuzații solide în fața instanței.

Ce înseamnă memoria Mineriadei în contextul actual? După trei decenii, ce au învățat românii din acele zile de violență și cum poate fi făcută dreptate? Pentru multe victime ale Mineriadei, lupta pentru justiție continuă. În ciuda numeroaselor obstacole, nu s-a uitat complet acea perioadă.

Societatea română în fața memoriei Mineriadei

România post-comunistă nu a fost capabilă să își asume întreaga istorie a Mineriadei, iar multe victime nu au primit dreptatea pe care o meritau.

Dreptate și conștiință colectivă

„Dreptatea” pentru victime rămâne o întrebare deschisă. În fața instanței și în conștiința publică, ce înseamnă cu adevărat dreptatea în acest caz?

Dosarul Mineriadei continuă să aibă ecouri, iar adevărul trebuie să fie recunoscut pentru ca dreptatea să se facă. Ce va însemna acest lucru pentru societatea română și pentru viitoarele generații rămâne de văzut.