Psiholog: De la generația „eu te-am făcut, eu te omor”, la generația „mie mi se cuvine totul”. Cum ajung părinții moderni în extrema cealaltă

Noi, părinții adolescenților de astăzi, suntem celebra generație care a crescut cu cheia la gât. Generația care a trăit în lipsuri, sacrificii, și uneori chiar în abuzuri fizice și emoționale.

Suntem generația celebrelor "eu te-am făcut, eu te omor", "cât timp mănânci la masa mea, faci așa cum spun eu", "dacă nu pui mâna să înveți, o să ajungi la coada vacii", sau "nu-ți convine, uite acolo e ușa."

O generație care și-a trăit copilăria mică în comunism, în teroare, frig și beznă, și adolescența in așa-zisa democrație de după, în haos.

O generație care și-a promis că urmașii ei nu vor cunoaște lipsurile, așteptarea, neputințele, frustrarea de care ea a avut parte din plin.

O generație care s-a mutat în extrema cealaltă atunci când a ajuns să pună în scenă rolurile de părinți cu propriii copii.

Și cu cât a fost mai mare rana emoțională produsă de lipsurile trăite de generația noastră, această generație de tranziție, cu atât mai flexibilă a devenit ideea de parenting cu propriii copii. Însă, ce nu ne-a învățat nimeni în cărțile de parenting pe care le-am devorat, tocmai pentru că noi-vom-fi-părinți-mai-buni, a fost faptul că, indiferent cât de iubitori, permisivi, buni, conectați sau prezenți am fi în relația cu copiii noștri, trebuie să ne poziționăm în permanență în rolul de adult/ părinte, care impune și limite, cu blândețe și cu consecvență în același timp, și nu în rolul de prieten.

Copilul mic are nevoie de mamă și de tată în relația cu noi, adulții, nu (doar) de niște  prieteni. Cu siguranța are nevoie de o mamă prietenoasă și de un tată prietenos, dar nu are nevoie de niște părinți-prieteni.

Este extrem de important ca părintele să fie figura „de autoritate” în fața copilului, pentru că, indiferent dacă are 2 sau 15 ani, copilul are nevoie de reguli și de limite pentru a se dezvolta armonios, tocmai pentru că aceste reguli și limite îi conferă stabilitate, echilibru și siguranță.

Însă noi, majoritatea celor din generația încă "sângerândă", nu am știut acest lucru, și ne-am transformat în prietenii copiilor noștri, în frații sau surorile lor mai mari, și am defilat ani de zile în postura de părinți cool, însă acum ne uităm descumpăniți, sau chiar speriați, la depresiile, anxietățile, debusolarea, fragilitatea copiilor noștri, și nu înțelegem unde am greșit.

Pentru că le-am dat "totul". Pentru că am fost acolo mereu, cu mult înainte ca ei să simtă o lipsă, sau un gol, sau o frustrare. Pentru că ne-am făcut luntre și punte ca lor să le fie BINE. Să nu sufere. Și uite că totuși suferă, aparent mai mult decât am suferit noi. Nu știu cine sunt și ce vor. Nu vor nimic. Nu suportă incertitudinile, nici așteptarea. Nu au răbdare. Nu pot amâna gratificările. Nu au proiecte pe termen lung, nu tolerează frustrarea nici la cele mai mici niveluri. Se plictisesc repede... Vor să fie altceva, altcineva...

Unde am greșit!?

Aud întrebarea asta des în jurul meu. I-am dat tot ce noi nu am avut, nu i-a lipsit nimic, l-am copleșit cu iubire. Am trăit doar pentru el, e centrul universului nostru.

De ce, de unde, cum a apărut depresia asta, tulburarea asta de panică, anxietatea asta, dorința asta asta de a muri, de a dispărea, de a fi altcineva? Din păcate, nici asta nu ne învață nimeni atunci când devenim părinți, nicio extremă nu e sănătoasă.

Nicio extremă nu e benefică pe termen lung. Prea multă "implicare" duce, în timp, la o slabă capacitate de autonomie a copilului, prea "mereu-acolo-în-secunda-unu" duce la o intolerantă la frustrare,  prea mereu totul pe tavă, fără efort sau fără așteptate, duce la sentimentul că li se cuvine totul „just like that” etc.

Până la urmă, greșeala pe care am făcut-o noi, generația cu cheia la gât, a fost aceea ca ne-am mutat din această extremă a lipsurilor și a frustrărilor, în cealaltă, a abundenței și a satisfacerii imediate a oricărei dorințe, în loc să înțelegem că nicio extremă, niciodată, nu este bună, și să căutăm alternative sănătoase situate între cele două capete, capete care nu reprezintă altceva decât fundături.

Copiii sunt oglinda părinților și, dacă ne uităm cu atenție în această oglindă, vom vedea în depresiile și anxietățile lor suferința noastră nevindecată, dar îmbrăcată în haine de carnaval, acest carnaval al parenting-ului modern.

Text scris de Diana Simion-Bița, psiholog cu drept de liberă practică în Psihologie clinică şi psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă și în psihoterapie de cuplu și familie.

Pe Diana o găsiți pe pagina de Facebook - Cabinet Individual de Psihologie - Diana Simion-Bița.